nolongerinbetween

Disonanta cognitiva este rezolvata aproape intotdeauna in beneficiul sinelui, in directia autoconservarii, protejarii imaginii de sine si nu in masuri corective care ne ciuntesc orgoliul. Rana narcisica, capatata in urma confruntarii cu cel care ne contesta bula narativa, convingerile si imaginea pozitiva de sine, nu se poate inchide decat mintindu-ne pe noi insine. Putini au curajul sa faca pasul spre adevar si maturitate, sa refuze ispita rationalizarii, sa admita ca sunt gresiti si sa rezolve conflictul intrapsihic prin corectarea opiniei sau comportamentului gresit. Investitia de fiinta intr-o idee, opinie, decizie, atitudine sau comportament e intotdeauna uriasa. And, as we all know, loss aversion has a tight grip on us. Nu poti admite ca ai investit atata timp intr-o eroare. Ar insemna sa iti sfarami soclul pe care ti-ai instalat perceptia de sine. Si cine e in stare de asa ceva? Putini.

De ceva vreme ma tot gandeam la cantitatea impresionanta de disonanta cognitiva pe care trebuie sa o experimenteze trumpetii, aflati intr-o stare continua de negare. Bineinteles, nu ma refer la trumpetii saraci cu duhul, pentru care disonanta cognitiva ar echivala cu un compliment, din moment ce aceasta presupune cognitie, fie ea si in conflict, ci la specia trumpetilor obisnuiti, care se reinventeaza miraculos cand convingerile le sunt demontate si falsificate. Exemplul clasic de disonanta cognitiva, din manualele de psihologie, de reinventare through shifting the goalpost, pentru a reduce disonanta, este cel cu sfarsitul lumii, al sectelor milenariste, care atunci cand nu are loc, conform profetiei, este nu pentru ca ideea sfarsitului era inepta in the first place, ci pentru ca zeii s-au milostivit de noi si ne mai pasuiesc un pic. Ma gandeam ce poveri uriase trebuie sa care dupa ei iubitorii de Brexit si de Trump, acum dupa doi ani de la fatidicul 2016, dupa ce au avut suficient timp sa se lamureasca ce narozii au putut sa sprijine. Now. Nu trebuie sa fii prost sau marsav ca sa fii subject to cognitive dissonance. Trebuie sa fii uman. E o stare de tensiune, de conflict, de dezechilibru in interiorul psihismului pe care o poate simti oricine. Ce-i drept, daca ai un negot bun cu onestitatea si inteligenta, esti mai putin vulnerabil la anumite forme maligne ale ei, insa, ca fenomen general, poate fi resimtit de oricine. Termenul are totusi o usoara valenta peiorativa, descalificanta, avand in vedere ca starea normala a psihismului este echilibrul si ca in general, asa cum mentionam mai sus, reinstaurarea consonantei cognitive se face, din pacate, nu prin corectia imaginii de sine ci masluind si mai bine lentilele prin care vedem realitatea. We double down on our wrong view to protect our wounded self. We dig ourselves into an even deeper hole. Ma gandeam cum e sa cari muntele ala de disonanta cognitiva dupa tine, atunci cand blocul convingerilor tale este plin de crapaturi, prin care incepe sa intre incet, incet, lumina adevarului si a realitatii. Ce costuri psihice uriase ca sa te mentii in starea asta de eschiva si de negare perpetua. What a disgraceful state to find yourself in. What a miserable life to lead. Si uite ca deunazi, in urma unei discutii cu o prietena buna, m-am trezit cu o oglinda pusa abrupt in fata iar imaginea returnata era a unuia care taraste dupa el un munte de disonanta cognitiva de mai bine de douazeci de ani. Condescendenta mea fata de disonanti nu era gresita, era legitima, doar ca greseam cand ma excludeam dintre cei carora le este adresata.

Asa cum am mai scris, am intrat in varsta adulta cu credinta ciuntita. Castrat teologic. Daca la 16 ani aveam intrebari fara raspuns, dar la care puteam spera ca timpul mi le va oferi, la 30 de ani nu imi mai faceam iluzii, stiam ca aporia este definitiva si ca raspunsurile nu exista. Una din pietrele de incercare (no pun intended) ale unui crestin este dificultatea de a face o sinteza, care sa aiba coerenta interna, intre Dumnezeul Vechiului Testament si Dumnezeul Noului Testament. Dificultatea a fost evidenta de la inceputurile Bisericii primare iar solutiile incercate (e.g. marcionismul, maniheismul) au fost considerate erezii. Bineinteles ca multe contradictii din disputa veterotestamentar – noutestamentar sunt doar aparente sau pot fi contextualizate cultural si astfel armonizate cu intregul, cu imaginea unui Dumnezeu iubitor si drept, in egala masura. Unele insa nu pot. Oricat de mult te-ai stradui. Ideea unui Dumnezeu care porunceste ca un om care incalca prohibitia divina, adunand niste vreascuri de foc in ziua de sabat, sa fie omorat cu pietre este imposibil de reconciliat cu ideea unui Dumnezeu iubitor. Ideea ca mi se cere sa arunc cu pietre in fratele sau sora mea, pentru simplul fapt ca nu isi asculta parintii (Deuteronom 21:18), bolovan cu bolovan, pana ma asigur ca nu mai respira, este aiuritoare si datatoare de cosmaruri. Nu am o problema cu ideea de ordine, regula, comandament, precept, norma si cu pandantul lor disciplinar si instituirea unei pedepse in cazul transgresiunii. Nu am o problema cu ideea ca iubirea si justitia isi disputa acelasi teritoriu, ca nu putem sa il concepem pe Dumnezeu doar iubire, fara versantul justitiei, si ca trebuie gasit astfel un punct de echilibru. Am o problema cu cruzimea. Justitia nu este reinstaurata intr-un mod chirurgical, fara spectacolul degradant al durerii, prin nu stiu ce interventie divina, ci mi se cere mie sa ucid, cu sange rece, prin tortura, printr-o moarte lenta, chinuitoare, degradanta, aruncand cu pietre, un seaman de-al meu, pentru o culpa mai mult sau mai putin meschina. If that’s not cruel, if stoning someone to death is not a cruel, barbaric practice, no matter how understandably backward and primitive is a society at some point, far back in time, then I don’t know what cruelty means and we might as well render the language meaningless and stop using it altogether. La rigoare, pot accepta si ideea unui zeu crud, caruia ii datorez supunere fara cracnire, insa nu mi se mai poate cere sa il respect sau sa il iubesc.

Pentru cine are probleme in a admite caracterul cruzimii unei astfel de executii, inchipuiti-va ca, acum in modernitate, statele civilizate care n-au renuntat inca la pedeapsa capitala (e.g. SUA, Japonia) si-ar executa condamnatii la moarte printr-un astfel de spectacol sinistru, in care o multime de oameni ar omori lent, prin aruncarea cu pietre respectivul transgresor. You wouldn’t have trouble calling that cruelty, would you? Placing and explaining past events in their historical, original context is, admittedly, a basic rule in any hermeneutic endeavour and it might cut you some slack but it cannot shield you from every criticism of the past. You cannot dismiss every moral judgement of the past as anachronistic and inappropriate. Nu poti acuza de presentism – de exegeza improprie a trecutului prin lentilele prezentului, orice instanta critica a trecutului. Daca violul e rau, el este rau atat in prezent cat si in trecut. Daca sacrificarea unei fecioare ca sa imbunezi zeii este un rau, el este rau atat in prezent cat si in trecut. Daca sclavia, negotul cu persoane este un rau, el este rau atat in prezent cat si in trecut. Daca lapidarea este un rau, el este rau atat in prezent cat si in trecut. Altfel cazi in ceea ce critici vehement (i.e. relativism moral).

Numeri 15:32-36  (NTLR): Pedeapsa pentru călcarea Sabatului

³² În timp ce israeliţii erau în pustie, au găsit un om adunând vreascuri în ziua de Sabat. ³³ Cei care-l găsiseră adunând vreascuri l-au adus înaintea lui Moise, a lui Aaron şi a întregii adunări. ³⁴ Pentru că încă nu era clar ce trebuie să i se facă, l-au pus sub pază. ³⁵ Domnul i-a zis lui Moise: „Omul acela să fie omorât; toată adunarea să-l omoare cu pietre în afara taberei.“ ³⁶ Toată adunarea l-a dus în afara taberei şi l-a omorât cu pietre, aşa cum i-a poruncit Domnul lui Moise.

Principiul tertului exclus ne blocheaza intr-o dilema din care un crestin nu poate iesi nevatamat. Ori i) Biblia este aprioric infailibila, ineranta, perfecta, si atunci, luand at face value relatarile ei, Dumnezeu este uneori crud, dubios moral, imperfect, problematic ori ii) Dumnezeu este aprioric perfect, iubitor, ireprosabil moral si atunci Scriptura, cand ne prezinta aceste relatari ale unui Dumnezeu dubios moral, este inexacta, failibila, imperfecta, problematica. Ori un zeu malitios, ori o revelatie inexacta. Ori un Dumnezeu imperfect, ori o Scriptura imperfecta. Una din doua. Unul din cei doi termeni cognitivi in conflict trebuie ajustat. Ajustezi identitatea si perfectiunea lui Dumnezeu sau pe cea a Scripturii? Renunti sa mai gandesti in termeni absoluti despre Dumnezeu sau despre Scriptura? Tarasc dupa mine, de douazeci de ani, acest munte de disonanta cognitiva, in care, in ceea ce ma priveste, am ales sa ajustez Scriptura pentru a-l salva pe Dumnezeu. Solutia e evident fragila din moment ce cei doi termeni – zeul si revelatia – sunt legati inconturnabil unul de celalalt. Sunt prea las ca sa am curajul sa ma arunc in gol, intr-o lume lipsita de un sens final. Sunt prea las ca sa ii intorc spatele Celui care este ceea ce este. Prefer disonanta cognitiva singuratatii si disperarii. Sunt un impostor si un las deplorabil. There. I said it.