nolongerinbetween

Mind

Adolescent fiind ma trezeam deseori in discutii polemice patimase in care se despica scolastic firul in patru mai abitir ca intr-o scoala monahala medievala. Multe din discutii erau evident pe teme religioase, dat fiind ca am crescut intr-o biserica protestanta. Ca in orice biserica nu era nevoie sa fii cine stie ce inteligenta sclipitoare ca sa intri in conflict cu vulgata enoriasului de rand. Spiritul critic e primul lucru pe care il lasi la intrarea unei biserici, iar gandirea prin procura este (in loc de pacat capital) virtutea cardinala a credinciosului. Indoctrinarea religioasa e cea mai severa forma de demisie a spiritului critic si ca orice alta forma de inchidere ideologica si de indoctrinare (politica, nationalista, etnica etc) este usor de deconstruit insa imposibil de inlaturat din mintea unui om. Nu de putine ori, data fiind diferenta anvergurii intelectuale dintre mine si celalalt, la sfarsitul discutiei mi se servea o replica ce mi se parea de fiecare data infamanta. “Te-au ratacit cartile astea pe care le-ai citit. Pacat de inteligenta ta.” Huh. Aveam de-a face cu o hermeneutica a suspiciunii (Foucault, Ricoeur) in care discursul meu nu mai avea valoare proprie, pentru ca era, in viziunea celuilalt, determinat. Focalizarea nu mai era pe validarea sau invalidarea unor serii de argumente, ci pe sursa, presupus maculata, a acestora. Nu mai conta ce spuneam, ci de ce spuneam. Ma apuca furia nu atat pentru determinismul intelectual presupus (nu e nimic in neregula sa sustii o opinie inspirata din gandirea altora), cat pentru injustetea unui astfel de diagnostic. Nu eram creditat cu proprietatea ideilor mele, ceea ce era scandalos. Daca ideile erau proaste erau asa pentru ca eu le gandeam prost, nu pentru ca mi le imprumutase nu stiu ce scriitor cu autoritate. In plus, daca ideile erau bune sau proaste, ele erau astfel indiferent de sursa lor.

Dadeam astfel peste clasica aporie a intaietatii – cine a nascocit pe cine, cine a fost primul – oul sau gaina. Dilema care se nastea in urma unei astfel de discutii era urmatoarea: esti inteligent pentru ca citesti carti sau citesti carti pentru ca esti inteligent? In ceea ce ma priveste am favorizat intotdeauna a doua varianta. Nu doar pentru ca stiu ca cititul cartilor nu te face inteligent (trust me, I’m living proof) cat mai ales pentru ca am fost intotdeauna cu un pas inaintea cartilor mele. Obisnuiam sa spun, cu oaresce mandrie pedanta, ca “nu datorez nimic cartilor”. Ceea ce incercam sa spun prin afectarea mea adolescentina era ca desi continutul cunoasterii imi este modificat de cartile citite, structura cunoasterii o preceda si imi apartine. Ca-n dilema inotatorului lui Nassim Taleb, nu trebuie confundat factorul selectiv cu rezultatul, cauza cu efectul, nu obtii un trup de inotator pentru ca faci inot de performanta, but the other way around, faci inot de performanta pentru ca ai un trup de inotator. Nature rather than nurture. Sau, in termeni existentialisti, dar in raspar cu acesta, esenta preceda existenta. Astfel ajungeam la ideile si temele mele personale de unul singur. Cartile nu ma invatau nici cum sa gandesc, nici ce sa gandesc. Nu faceau altceva decat sa imi furnizeze materie prima, combustibil, pentru inferenta care isi avea sursa exclusiv in mine. Aveam de-a face cu o cunoastere solipsista, sursa ei fiind sinele. Cunoasterea pleca din mine spre exterior. Eu colonizam apoi realitatea exterioara, teritoriul ideilor, cartile, nu invers. Eu alegeam cartile, nu ele pe mine.

Douazeci si cinci de ani mai tarziu nu mi-am schimbat punctul de vedere. Citesc nu pentru a ma gasi, nu pentru a descoperi cine sunt si ce cred. Ma duc in intampinarea unei carti pentru ca deja am o opinie, o credinta si caut nu atat sa o confirm, cat sa o intaresc, sa o explorez de mana cu cineva mai inzestrat decat mine in a o argumenta si exprima. Nu sunt o foaie alba care se scrie pe masura ce citesc. Nu sunt nici o pagina scrisa dar al carui continut devine vizibil doar pe masura ce citesc. Sunt o pagina scrisa, al carui continut il cunosc si care isi cauta in carti doar expresia optima.

1 ZBXLF0FmRoZWdHW8yfLbeA

Exempli gratia. Am citit cartea lui Michel Onfray “Freud. Amurgul unui idol” pentru ca stiam deja cat de aiuritoare sunt pretentiile de stiintificitate ale disciplinei, in ciuda interesului pe care il am dintotdeauna pentru psihanaliza si psihologie. Am citit cartea lui Ayaan Hirsi Ali “Infidel, my life” pentru ca deja stiam cat de opresiva, violenta si reactionara este religia islamica si ca nu poti reconcilia ratiunea cu fundamentalismul altfel decat prin revolta, prin rebeliune, prin fuga si apostazie. Citesc acum “Winter is coming – Why Vladimir Putin and the enemies of the free world must be stopped” a lui Garry Kasparov, pentru ca deja sunt convins de transgresarea granitei de catre Putin dinspre o forma benigna de autoritarism catre o forma plina de totalitarism. Am citit “Intelectualii” lui Paul Johnson constient fiind deja de divortul care exista intre opera si biografie, intre intelect si morala, stiind prea bine ca o minte geniala nu vine cu necesitate la pachet cu un caracter pe masura. Ba uneori, paradoxal, nici macar cu o inteligenta pe masura si ca oamenii foarte inteligenti pot fi in egala masura foarte prosti. Am citit cartea lui James Hanan “God’s Philosophers: How the medieval world laid the foundations of modern science” stiind deja cat de artificial este decupajul pe care il operam in periodizarea istoriei (Boia), cat de inadecvata este presa proasta pe care o are Evul Mediu si cat de mult datoreaza civilizatia europeana Crestinismului. Am citit “Al doilea sex” al lui Simone de Beauvoir fiind deja feminist, data fiind formarea mea intr-un mediu religios conservator in care formele de patriarhat sunt neascunse, la vedere, manifeste. Am citit “Tirania penitentei. Eseu despre masochismul occidental” a lui Pascal Bruckner intelegand deja relatia asimetrica dintre o civilizatie superioara si barbarie, dintre regula si anomie, dintre criticismul sinucigas al Occidentului si auto-indulgenta barbarilor, intelegand deja slabiciunea pe care o gaseste paradoxal o civilizatie puternica tocmai la zenitul ei. Am citit cartea lui Edward Behr “O America infricosatoare” constient fiind deja de fundatura totalitarista in care ajunge corectitudinea politica atunci cand se transforma in dogmatism. Am citit “Criza spiritului american” a lui Allan Bloom constient fiind deja de peisajul dezolant lasat in urma de tavalugul relativismului si de nevoia de “re-vrajire a lumii” odata ce zeii au fost izgoniti din panteonul public in zona discreta a vietii private. Am citit cartea lui Jeffrey Kluger “The narcissist next door: understanding the monster in your family, in your office, in your bed – in your world” ca si cum era scrisa de mine cuvant cu cuvant, atat de familiara mi-era patologia narcisista din relatia avuta acum cativa ani. Am citit cartea lui James Garvey “The persuaders” pentru ca am descoperit din adolescenta, de unul singur, ca nimeni nu convinge pe nimeni, ca adevarul nu este persuasiv, ca oricate dovezi, fapte, argumente rationale ai strange si arunca spre celalalt se vor lovi de un zid, ca fiecare traieste in propria sa bula cognitiva, impermeabila la criticism, ca propaganda si manipularea sunt instrumente mai eficiente pentru a indrepta pe cineva intr-o anumita directie decat cel mai apodictic argument. Am citit cartea lui Jonathan Haidt “Mintea moralista. De ce ne dezbina  politica si religia?” pentru ca stiam deja ca punem caruta intuitiei inaintea calului gandirii, ca ne orientam moral si intelectual mai degraba prin intuitie, prin instinct decat prin procesul incet si elaborat al judecatii morale si al discernamantului (Kahneman – sistemul 2), ca argumentarea e de cele mai multe ori post-hoc, incercand sa justificam apoi rational propensiunile si intuitiile avute. Am citit Alain Besancon, Jean-Francois Revel, Francois Furet, Raymond Aron, Vladimir Tismaneanu, Bernard-Henri Levy, Stephane Courtois, Aleksandr Soljenitin etc nu pentru ca aveam nevoie sa ma lamuresc despre ororile comunismului si despre strania cautionare a acestuia de catre intelighentia de stanga, ci tocmai pentru ca le cunosteam prea bine. Am citit cartea lui Glenn Beck “Islamism. Planul secret de creare a califatului” sau cartea lui Michael A. Palmer “Ultima cruciada. Americanism versus Islamism” pentru ca stiam deja ca islamul isi are ca principiu fondator un profet razboinic nu un eremit pasnic preocupat de treburile ceresti, ca jihadul impotriva necredinciosilor e un comandament central religiei islamice, ca nu este o religie a pacii asa cum ne spune mitul musulmanilor piosi care o practica moderat (adica impropriu) si ca, in ciuda incorectitudinii politice a unei astfel de evaluari, adevarul frust este ca islamul este problema, nu derapajele hermeneutice sau deturnarile ideologice nelegitime. etc

 

addicted_to_books___by_karinclaessonart-d5g5tbt

Apare acum o dilema. Ceea ce am descris ofera legitimitate acestei miscari in care te duci in intampinarea unei idei, unei carti, unei referinte academice cu o pre-judecata, cu un verdict deja dat. Esti un vanator de idei si te duci sa iti revendici vanatul prins in lațul ințelegerii tale. Ti-ai infipt victorios steagul cunoasterii intr-un teritoriu si te duci inspre el sa-i circumscrii hotarele. Pe de alta parte insa, miscarea legitima de care vorbesc e similara miscarii frauduloase, nelegitime, prin care ne orientam in campul ideilor. Ne formam o opinie si apoi ne indreptam inspre surse si referinte ca sa ne-o confirmam. Nimeni nu se duce spre o referinta academica pentru a fi invalidat, pentru a fi dovedit gresit. Nu exista sinucigasi cognitivi. Cand propunem o conjectura nu ne ducem inspre falsificarea ei (v. Popper) ci spre gasirea de fapte si situatii care sa ne-o confirme. Filtram realitatea. Vedem numai ceea ce vrem sa vedem. Sau, pentru cei mai onesti intelectual, vedem numai ceea ce pre-judecatile ne lasa sa vedem. Ignoram unghiurile, principiile, faptele, aplicatiile, detaliile care ne incurca ipotezele de lucru si ne dau credintele peste cap. Uneori suntem orbi epistemologici fara stiinta noastra, nereusind sa vedem ditamai gorilele ideatice, ca-n faimosul experiment Chabris & Simons. Suntem prea focalizati pe bucatile de puzzle amplasate care se potrivesc, care ne confirma imaginea asteptata si deloc pe cele care nu se potrivesc, care ne creeaza disonanta cognitiva. Propriul atentiei este, cum bine au dovedit cei doi, selectivitatea. Privim realitatea faptelor nu cu ochi virginali ci maculati de o grila de interpretare teoretica. Ca sa citez un clasic la indemana: “The moment we want to believe something, we suddenly see all the arguments for it, and become blind to the arguments against it.” (George Bernard Shaw) Citim nu ca sa ne formam o opinie, nu ca sa o verificam sau testam, ci pentru a o confirma. Dilema de care vorbeam este cum putem distinge intre cele doua tipuri de miscari, una legitima in care cautam expresia optima a ceea ce deja cunoastem si una nelegitima, biasata, neinocenta in care cautam confirmarea a ceea ce, cinstit vorbind, inca nu cunoastem. Ma tem ca nu stiu. Traiesc doar cu speranta, in ceea ce ma priveste, ca sunt open-minded, ca imi controlez propensiunile spre confirmare, ca am suficienta onestitate intelectuala cat sa renunt la o opinie daca imi este refutata si falsificata de un argument, ca sunt constient de disfunctionalitatile “fabricii” de idei din mintea noastra, de recursul ei la euristici cognitive si de capcanele a tot soiul de biasuri si fallacies in care risca sa cada.

Mai mult de atat, am descoperit in mine o disponibilitate surprinzatoare de a fi contestat. Am descoperit ca desi in lupta asta de-a cine e vanatorul si cine e vanatul, am fost mai mult vanator, imi doresc cu ardoare sa fiu vanat. Imi doresc ca ceea ce nu mi-e cunoscut sa isi marcheze teritoriul in mine, sa ma ia in posesie, sa ma dovedeasca, sa colonizeze parti din mintea mea. Am citit, de exemplu, “The end of faith” a lui Sam Harris, “The God delusion” a lui Richard Dawkins, “Dumnezeu nu este mare. Cum otraveste religia totul” a lui Christopher Hitchens si “Stiinta si religie. Sunt ele compatibile?” a lui Daniel Dennett, nu pentru a-mi confirma credintele ci tocmai pentru ca am deschiderea si curajul de a le testa si verifica. Faptul ca nu au reusit sa distruga putina credinta care mi-a ramas nu a fost o surpriza pentru mine. Surpriza a fost infrigurarea cu care le-am citit, ca si cum imi doream socul unei reasezari, al unei repuneri in discutie a fundamentelor mele. Mi-am dat seama, citindu-le, de ceea ce se ascunde in spatele inversunarii entuziaste: de ceva vreme imi lipsesc cartile care sa dea cu mine de pamant. Care sa disloce credinte prafuite, revolute. Imi caut nașul in cartile citite si prietenii pe care mi-i fac si nu-l gasesc. Oamenii care sa ma amuteasca de admiratie. Ii citesc pe Dawkins, Dennett, Harris si Hitchens, the four horsemen of New Atheism, dar il caut pe Socrate. E ceva sanitar si incurajator in nevoia asta to be blown away, tested, challenged, questioned. La rigoare calcat in picioare, deconstruit total, demantelat, umilit intelectual. Nu dintr-un masochism inadecvat ci dintr-o igiena mentala si sufleteasca. In fiecare din noi este un Alcibiade ratacit care ar trebui sa-si caute un Socrate. Mi se pare trist sa treci prin viata necontestat, nezdruncinat de nicio reevaluare a proprie-ti interioritati, fara sa intalnesti pe cineva care sa-ti paseze indoieli ultime, fara sa iti fie testate principiile fondatoare, harta morala dupa care te ghidezi, naratiunea care iti tine inchegata fiinta, fara sa iti sparga nimeni bula narativ-cognitiva in care traim fiecare sigilati. E o forma de insingurare sa nu te impinga nimeni dincolo de marginile fiintei tale, sa nu-ti chestioneze nimeni hegemonia, sa nu-ti smulga nimeni valul securizant caldicel al solipsismului, sa nu dea nimeni, intelectual sau spiritual, cu tine de pamant.

 

special-collections-books-700x300

I find I am much prouder of the victory I obtain over myself, when, in the very ardour of dispute, I make myself submit to my adversary’s force of reason, than I am pleased with the victory I obtain over him through his weakness.” (Michel de Montaigne)

Advertisements

IMG-20180314-WA0003

then. am trait, ca oricine intr-o relatie fracturata, departarea in apropiere. cand te afli la ani lumina distanta de cel de langa tine. proximitatea fizica nu o garanteaza pe cea sufleteasca. pe cea a interioritatii. proximitatea celuilalt, mana lui pe stomacul tau in timp ce dormi, oferirea unui prosop inainte sa iesi din baie, vizionarea impreuna a unui film etc nu ofera garantia ca este realiter langa tine. nu vorbesc despre a fi cu gandurile in alta parte. asta e normal. vorbesc de a nu mai fi prezent in acelasi orizont narativ cu cel de langa tine. vorbesc despre instrainare. despre dormitul langa in loc de dormitul cu. despre dormitul paralel.  despre absenta in prezenta.

 

now. bilete la sala radio cu iubitul meu. corul academic. muzica religioasa in program. ca de obicei, bucuria prezenta care vine din anticiparea unei bucurii viitoare. happy loop. cercul se inchide. sarpele se musca de coada fericit. din nefericire sunt nevoit sa plec din bucuresti si nu mai ajung. the loss aversion musca vartos din bucuria neimplinita. cum concertul e transmis live pe radio, hotaram sa “mergem” totusi. el in sala, eu in the cloud. virtual. cu castile in urechi. techy duplex. ochii lui furnizandu-mi imagini si video via internet. la distanta unul de celalat, insa unul langa celalalt ascultand aceeasi muzica. dialectica departe–aproape depasita intr-o missa in re minor de haydn. it felt good. usor erotic. despre apropierea in departare. despre prezenta in absenta.

 

IMG-20180314-WA0002

Tower-of-babel-upside-down

Alt-right. Post-truth. Regressive Left. Gender identities. Neomarxism. Neocon. Political correctness. Multiculturalism. Ethnic assimilation. Cultural integration. Postmodernism. Postfeminism. Brexit. Trump. Sexism. Secularism. Islam. Immigration. Black lives matter. Neo-Nazis. Isolationism. Protectionism. Neo Atheism. White supremacy.  etc

Cum sa te orientezi in hatisul ideologic de acum fara sa te ratacesti? Suntem in plin razboi civil ideologic, desfasurat steril in aceleasi transee depasite,  stanga – dreapta. Cum naratiunea dominananta a fost de ceva vreme stangista, progresista, ultraliberala, acum suntem martorii unui alt shift, barca ideologizanta fiind trasa agresiv spre dreapta. E un razboi surd in care dialogul e inexistent. Fiecare tine cu dintii stransi de propria naratiune, orbi la defectele propriei argumentari.

low-code-vs-no-code

Teoria spune ca falia principala dintre stanga si dreapta o gasim in tensiunea dintre doua absoluturi in care ne proiectam utopiile: egalitatea si libertatea. Simplist spus, stanga prefera egalitatea, in timp ce dreapta prefera libertatea. La stanga derapajul egalitarist se face cu pretul unui liberticid, in timp ce la dreapta anomia libertara se face cu pretul inechitatilor sociale. O a doua falie o gasim in tensiunea dintre vechi si nou, in reactia diferita la modernitate si schimbare. Stanga imbratiseaza progresul cu riscul dezradacinarilor continue, in timp ce dreapta este conservatoare, preferand siguranta si stabilitatea traditei, a taramului cunoscut. Pentru stanga mersul galopant al istoriei si globalizarea provoaca euforie, in timp ce pentru dreapta creeaza angoasa si circumspectie. Simplist spus, stanga e progresista, dreapta e reactionara. Stanga e revolutionara, dreapta e reformatoare. Ca orice model facut sa aproximeze realitatea, este reductionist si imperfect. In opinia mea e atat de imperfect incat nu merita folosit deloc.

Motivul principal pentru care refuz, insa, si aici, sa ma inrolez si sa trec complet de partea unei parti beligerante vine nu atat dintr-un pacifism las cat din improprietatea razboiului. Falia stanga-dreapta nu e exterioara individului ci trece prin sinele fiecaruia. Fractura maniheista e interna. Razboiul civil se duce intai in fiecare din noi, inainte de a segrega schizofrenic corpul social in doua jumatati care se urasc. Nici un om normal la cap nu poate fi doar de stanga, sau doar de dreapta. Purismul ideologic e total inadecvat.

Farsi-trovare-nel-momento-del-bisogno

Exempli gratia. Naratiunea mea etica fondatoare e profund religioasa. Sunt de dreapta deci. In acelasi timp, inteleg bine ca milioane de oameni in jurul meu sunt indiferenti religiosi sau atei prin urmare trebuie sa accept ca teocratia e un concept depasit, ca nu le pot impune altora valorile mele etic-religioase si ca laicitatea este constitutiva statului modern. Sunt astfel un “secularist” infocat, prin urmare sunt de stanga. // Cred ca sexul si genul sunt doua lucruri diferite, ca nu se suprapun intotdeauna fara rest si ca genul, spre deosebire de sexul biologic, este un construct social, prin urmare sunt de stanga. Cred, in acelasi timp, ca genul e si rezultatul unui determinism biologic (e.g. boys’ aggression and competitive nature vs. girls’ nurturing and empathetic nature) prin urmare sunt de dreapta. // Sunt impotriva oricarei forme de discriminare pe criterii de gen si identitate sexuala, ceea ce ma face liberal. Sunt totusi impotriva adoptiei copiilor de catre cuplurile homosexuale, ceea ce ma face conservator. // Cred ca limbajul este mai mult decat un simplu mijloc de comunicare, cred ca poate fi un vehicul pentru perpetuarea unor forme de ierarhii opresive si discriminare, prin urmare pot vedea limbajul, prin lentile usor marxiste,  ca un instrument opresiv, ceea ce ma face de stanga. Cred, de asemenea, ca limbajul nu este inocent, independent de episteme chestionabile, prin urmare cred ca sunt in regula incercarile corectitudinii politice de a-l igieniza (e.g. handicapat -> persoana cu dizabilitati) ceea ce ma face de stanga. In acelasi timp, cred ca excesul politienesc al corectitudinii politice de a gasi formule opresive unde ele nu exista (e.g. mankind) si propunerea unor variante aiuritoare (e.g. peoplekind) e ridicola si chiar totalitarista cand ajunge norma a legii, ceea ce ma face de dreapta. // Sunt impotriva pedepsei cu moartea, pentru ca o vad ca o barbarie demna de vremuri si traditii apuse, ceea ce ma face liberal, dar si pentru ca cred in dreptul fiecarui criminal la pocainta si redemptiune, ceea ce ma face conservator. Sunt, dupa indelungate chibzuiri, in favoarea eutanasiei, responsabil reglementate, ceea ce ma face liberal. // Cred ca statul nu are dreptul sa impuna cetatenilor un dress code, ca purtarea insemnelor religioase nu este cu necestitate ofensatoare, prin urmare nu trebuie restrictionata, ca fetele de origine musulmana ar trebui sa fie libere sa poarte hijabul in timpul orelor la scoala, ca burqa, desi e un outfit al carui simbolism e ingrozitor si opresiv, femeile sunt libere sa-l poarte, ceea ce ma face mai degraba liberal.  Sunt de parere ca Islamul este o religie total inadecvata modernitatii, razboinica, opresiva, in ciuda a sute de milioane de musulmani decenti sufleteste care o practica pasnic, ca derapajele violente nu vin din interpretari frauduloase ale textelor sfinte ci din exegeze ortodoxe, corecte a Coranului, ca extremismul lor religios e centru, nu extrema, ca doar o reforma similara  Reformei catolicismului ar face-o acceptabila, ca Europa trebuie sa isi apere civilizatia de sorginte crestina si ca rezerva liderilor politici europeni de a numi raul rau sau de a taxa drept rasism orice forma de criticism frontal al islamului, din ratiuni de corectitudine politica, e criminala, ceea ce ma face conservator. // Sunt de parere ca natiunea e un concept usor depasit, ca trebuie vazuta ca un construct social nu ca o stare naturala careia ii datorez ceva, prin urmare prefer patriotismul contractual celui etnic, nationalist, ceea ce ma face de stanga. In acelasi timp, posibil contradictoriu, sunt legat emotional de tara mea, locul unde am crescut, limba, cultura si traditiile poporului meu etc ceea ce ma face conservator. // De mana cu Lyotard, nu mai am incredere in metanaratiuni; de mana cu Einstein si teoria relativitatii, cred ca nu poate fi definit un timp obiectiv comun tuturor sistemelor de referinta si ca masurarea timpului variaza in functie de sistemul de referinta, de situarea subiectului; de mana cu Kuhn, Feyerabend, Popper cred ca toate observatiile stiintifice sunt impregnate de teorii, ca nu exista observatie pura, dezinteresata, autonoma fata de teorie, ca teoria preceda observatia, mai mult, ca nu exista fapte in sine, complet obiective si independente de cadrul teoretic, un fapt fiind intotdeauna interpretat intr-un cadru teoretic specific, ca nici un adevar nu poate fi confirmat definitiv, ci doar acceptat provizoriu, ca teoriile adevarate de astazi au toate sansele sa devina teoriile false de maine; de mana cu Heisenberg, Scrodinger si fizica cuantica cred ca principiul identitatii se afla in criza, ca cercetatorul creeaza realitatea, distanta subiect-obiect fiind anulata; de mana cu Bachelard cred ca savantul nu este un spirit “virgin” in fata fenomenelor pe care le studiaza, ca, in fapt, cunoastem mereu impotriva unei cunostinte anterioare, traditionale, ca nimic nu este mai perfid si mai daunator cunoasterii autentice decat acceptarea necritica a locurilor comune si mostenirea traditiei a carei autoritate nu este niciodata pusa in discutie, ca “ceea ce este cel mai putin cunoscut este ceea ce este binecunoscut” (Hegel); de mana cu Foucault, Bourdieu, Baudrillard cred ca “power is knowledge” ( Foucault intoarce pe dos ponciful lui Bacon “knowledge is power”), ca exista mai degraba o hegemonie a structurilor de putere care reglementeaza campul cunoasterii, ca puterea este constitutiva oricarei discursari, ca ierarhiile devin opresive, ca scoala, universitatile nu sunt neutre, nu transmit doar corpul cunoasterii catre studenti ci (adesea inconstient) consacra valorile si normele claselor dominante, reproducand mai departe clivajele sociale existente; de mana cu Nietzsche cred ca nu exista lucruri in sine sau fenomene nemijlocit date, ci numai interpretari, atribuiri de sens, ca totul se face prezent intr-un anumit orizont de semnificare; de mana cu Boia si Djuvara cred ca istoria nu este realitate, ci reprezentare, elaborari discursive relativ autonome fata de trecutul la care se refera, dar dependente de structurile imaginarului si de actiunea ideologiilor, ca nu avem acces direct la istorie, ci intercesat, prin izvoare, izvoare produse la randul lor nu de “istorie”, ci de oameni, tributare si ele unor tipologii, unor cadre teoretice, unor metodologii,  unui imaginar care nu este inocent, ca nu mai exista istorie, ci istorii, ca istoria este un instrument de putere si un instrument al luptei pentru Putere, ca istoricii trebuie sa renunte la iluziile scientiste ale veacului trecut, neputand evita relativismul unor istoriografii care nu mai pot fi ultime si univoce; de mana cu antropologia, sociologia si etnopsihiatria (v. Roland Jaccard) cred ca nebunia nu este un fapt, o entitate naturala, ci este o abatere de la norma sociala, ca cineva este nebun doar in relatie cu o societate data, ca simptomul nu are o existenta in sine, ca are o semnificatie si o functie doar pentru subiectul si mediul caruia-i este destinat, ca nebunia nu apare ca o boala acolo unde nu exista psihiatru, ca fiecare civilizatie avandu-si propriul sistem de norme, ceea ce apare drept normal intr-o civilizatie poate fi considerat patologic in alta si viceversa, altfel spus ca, in raport cu o societate data suntem intotdeauna nebuni. Huh. Ce va spuneam? Mad as a hatter. My vain big-headed babbling could go like this forever. To name just a few authors and approaches that make me another sucker who fell for the hype of Postmodernism, right?! And it goes without saying that I’m rather liberal for that. De mana cu bunul simt (huh), Andrei Cornea (“Turnirul Khazar” ) si acelasi Popper (“Mitul contextului”), cred ca poate fi salvata obiectivitatea, ca poate fi depasita fundatura relativitatii, a parohialismului tribal si a irationalismului, ceea ce ma face conservator. // Cred ca exista abuzuri sexiste si hartuire sexuala si trebuie sanctionate ca atare si cred ca miscari ca #metoo sunt binevenite, chestionand rolurile clasice, traditionale ale barbatului si femeii in courtship, invatand barbatul ca exista boundaries de care acum trebuie sa tina seama, ceea ce ma face usor liberal. Cred, in acelasi timp, ca #metoo se duce prea departe, se radicalizeaza, transformandu-se intr-o vanatoare de vrajitoare, thumbs up to Catherine Deneuve, Matt Damon si a oricarui altcuiva care a incercat sa detensioneze si sa aduca putina moderatie si ordine in discutie, demonizati din pacate de cohorta feministelor dezlantuite,  prin urmare sunt cam conservator. // Sunt de parere ca femeile sunt deplin suverane, in ceea ce priveste corpul si sexualitatea lor, contrar paradigmei crestine, ceea ce ma face liberal. In acelasi timp, sunt impotriva avortului, cu exceptia poate a sarcinii rezultate din viol (vezi aporia violonistului lui Thomson) si a unor exceptii medicale, prin urmare sunt conservator. // Sunt de acord cu sarcinile surogat ceea ce ma face un liberal progresist. Sunt impotriva cercetarilor cu celule stem, deci cu crearea si distrugerea de embrioni umani, din ratiuni religioase pe care nu le pot inca depasi si de care, admittedly, nu sunt mandru, ceea ce ma face un conservator reactionar.

(…) (…) (…) (…) (…) (…) (…)

Si tot asa, la nesfarsit, un du-te-vino perplex, o pendulare continua intre polul liberal si cel conservator din mine. Realitatea vietii e prea bogata si complexa sa scapi de acest back and forth. Fara doar si poate ca propensiunile si idiosincraziile ideologice ale fiecaruia sa se aglutineze mai la stanga sau mai la dreapta. Fair enough. Amplasamentul soft, al fiecarui individ, la stanga sau dreapta spectrului ideologic e legitima. Ce nu pot sa inteleg e pozitionarea tare, agresiva, patimasa, condescendenta, fatisa, care inchide dialogul, pe una din cele doua parti. Ca si cum adevarurile de la stanga, sau dreapta, dupa caz, sunt in mod manifest valide, de la sine intelese, trebuie acceptate in bloc, pausal, si orice alt unghi de vedere nu este doar diferit sau gresit, ci este de-a dreptul ridicol si stupefiant de prostesc. Daca ai intelege ca ideologia pe care o combati patimas se regaseste partial in tine, nu inseamna ca nu ai mai chestiona-o, dar ai face-o soft, fara dispretul vitriolant. Uitati-va la cativa din noii corifei ai dreptei conservatoare, Milo Yiannopoulos, Ann Coulter, Ben Shapiro, Paul Joseph Watson, Jordan Peterson, Gavin McInnes etc ca sa intelegeti ce spun prin condescendenta inadecvata. Nici stanga nu e mai inocenta. Pleaca de la un scepticism legitim fata de trecut si un adevar care s-a relativizat pentru a cadea apoi in cele mai aiuritoare forme de dogmatism. Nu poti fi si relativist si dogmatic in acelasi timp. Nivelul de noise ideologic e astfel coplesitor. Un bazait continuu, asurzitor, fiecare aducand cu sine biasurile propriei naratiuni, polarizarea excesiva si fortarea unei gandiri pausale, pe care nu cred ca ne-o mai putem permite astazi. Nu te mai poti construi decat fragmentar, ca un mozaic, din mii de bucati disparate. Metanaratiunile atotcuprinzatoare au murit demult. Nu strica, astfel, putina umilinta pe ambele maluri ideologice, inainte sa ne sinucidem ca nebunii.

cartoons_01

1

pentru cei care au pus botul la naratiunea asta frumoasa cum ca kovesi este o ioana d’arc virginala si imaculata care lupta cu dragonii coruptiei am o veste trista. nu este. naivitatea cu care se inghit pe nemestecate dumicatele propagandei liberal-populiste (da, stiu, e un oximoron) e aiuritoare. kovesi nu este altceva decat varful de lance al unei mafii politice in lupta cu alta mafie politica. e un razboi civil rizibil nu batalia cosmica dintre Bine si Rau pe care o tot asteptam. cum sunt orice, dar nu naiv, prefer sa fiu un obiector de constiinta si sa nu intru intr-un razboi care nu ma reprezinta. nu din lasitate epistemologica, nu din neputinta de a avea opinii ferme, nu din aere de domnisoara care nu se murdareste in transeele vreunui razboi ideologic ci pentru ca abhor ambele parti beligerante. pentru cei care cred ca este o lupta legitima impotriva establishmentului politic, sunt liberi sa o faca, dar nu ignorand evidenta ca kovesi este establishment politic. a fost si este parte din el. legaturile ei cordiale cu dragnea, ponta, ghita, coldea, basescu etc you name it, maculeaza veleitatile ei de haiducie impotriva neociocoilor postdecembristi. apartenenta la establishment se vede si din folosirea exact a aceluiasi mecanism infam de accedere la prestigiul doctoral – furtul academic. umar la umar cu sute de politruci inculti dar posesori de doctorate, pe care e nevoita acum sa ii acuze (pe buna dreptate) de furt. huh. numai gandul ca in fruntea DNA, organism impotriva coruptiei si furtului sistemic se afla cineva care si-a facut doctoratul prin FURT si ma apuca furia si rusinea deopotriva. la momentul investigarii plagiatului, au avut o sansa uriasa, sa profesionalizeze, de-personalizeze si credibilizeze DNA-ul. sa arate societatii ca DNA-ul este o INSTITUTIE nu PERSOANE, ce rezida in principii si nu in oamenii vremelnici care o slujesc si sa o demita. sansa ratata magistral. neputinta DNA de a produce si pune la carma ei un procuror talentat, integru si independent de curvasarii politice e o dovada clara ca, la rigoare, nu e diferit, in esenta ei, de clanurile politice corupte pe care le investigheaza. este motivul pentru care nu ma intereseaza demiterea lui kovesi. ar fi trebuit sa se intample demult. o consider direct responsabila de decredibilizarea DNA, de reputatia sifonata pe care o are acum institutia, de resurectia armata a clasei politice corupte de acum, de infrangerile rusinoase pe care le-a suferit DNA-ul in ultimul timp.

singurul jurnalist cu ceva anvergura care nu a pus botul la vulgata anticoruptie este cristoiu. e singurul care a inteles ca in spatele glorioasei luptei anticoruptie se ascunde o cotonogeala politica. reglari de conturi. dosare politice. vendete meschine. instrumentari de dosare. abuzuri. santaje. intimidari. denunturi smulse cu forta. un tip de coruptie luptand contra altui tip de coruptie. nu sunt fan cristoiu, prin urmare nu pot sa-l recomand ca referinta. e nefrecventabil. e plin de elucubratii si fantasmagorii. din 100 de propozitii abia de gasesc doua trei cu care sa fiu de acord. in chestiunea diagnosticului principal insa trebuie sa ii dau credit. ma despart de el in admiterea unui adevar esential: oamenii politici investigati si care tipa ca din gura de sarpe ca sunt nedreptatiti, nu sunt deloc inocenti. locul multora dintre ei este dupa gratii. mai mult, chiar daca nu sunt un fan DNA (asa cum isi face treaba acum), sunt incantat de marele beneficiu pe care l-a adus tarii asteia, cand vine vorba de jaful infiorator produs de oamenii politici: LE ESTE FRICA. de cativa ani, atunci cand fura, stiu ca e posibil sa nu mai fenteze justitia si ca pot infunda puscariile. daca macar pentru asta, si tot merita sa se nasca institutia asta. nu sunt naiv insa. mult trambitata lupta anticoruptie e o facatura. o frauda. o impostura. daca o sa ma las orbit, ca toata lumea de la noi, si o sa iau forma drept fond, nu o sa incercam sa obtinem niciodata ceea ce ne trebuie. fondul. the real thing.

prin urmare, pentru ca am primit trei invitatii sa semnez nush ce petitie sa o salvam pe madam kovesi. nu mersi. pas. trebuia sa fie demisa demult. ar fi trebuit sa ies in strada, cand orice chestionare privind plagiatul ei era titrat aiuritor in presa drept “atac la justitie”, cu o pancarta de gat “kovesi nu este DNA”, “salvati DNA de kovesi”. cu riscul de a fi fost linsat de apostolii justitiari. kovesi ar trebui sa fie un nonsubiect. atentia maxima ar trebui sa fie pe intarirea institutiei ca atare, pe atacurile care vor veni dinspre legile justitiei, nu pe pozitia compromisa a unei persoane care face deservicii DNA-ului, tragand-o in jos dupa ea.

N.B. pentru amicii care m-au vazut la proteste si au nedumeriri, ei bine, da, nu sunt fan DNA. am fost anul trecut la proteste in piata victoriei, pentru ca ordonanta 13 era, in mod flagrant, o facatura in beneficiul clientelei politice, nu din grija pentru reforma justitiei si a sistemului penitenciar. am fost si la protestele recente, pentru ca desi nu inghit orice gogoasa propagandistica cu privire la modificarile aduse si desi sunt chestiuni in care ar trebui sa recunoastem, multi dintre noi, ca ne depasesc competentele, sunt totusi cateva chestiuni in care se vede flagrant agenda cleptocratiei (e.g. hotii ar trebui anuntati dinainte ca vor fi investigati si urmariti operativ, nu-i asa?! ). nu contati pe mine insa, de data asta, sa ies in strada ca sa o apar pe madam. oricat de politica ar fi instrumentarea demisiei sale. kovesi nu este DNA. #rezist @ #rezist

Tags:

maxresdefault

Just finished playing Inside on PS4. Bloody brilliant. The sequel (or rather prequel) to Limbo was one hell of a ride. From the very beginning as a fragile frightened boy till the closing scene, where you end up stranded as a monstrous clumsy screwed up blob on a beach I was in a continuous state of awe and amazement. When the credits were rolling I just sat there puzzled, needing to take some time to decompress from it. Bloody hell, what the fuck has just happened? Since I couldn’t dare close the game I turned up the volume, laid down on the sofa and fell into a deep sleep. Like a glorious coma. And there I was, a whalelike collective animal, floating in search of my lost individuality through layers and layers of heavy symbolism. Damn. I didn’t have to scratch my head and agonize over meaning so much since the last movie of Aronofsky (“Mother”). Beautiful mess. Beautiful mess. Just like a good relationship.

 

C0AU89KVEAA9BPu.jpg large.

6358600517133888851526912003_mental-health-2f

Inteligenta nu e niciodata o achizitie finala. Nu e un certificat, o diploma, un titlu academic, acordat pe viata si de care nu poti fi deposedat. Nu e o destinatie ultima in care te poti instala ireversibil. E mai degraba un drum in care iti poti aseza cautarile. O directie. Un vector. E ca un varf de munte pe care poti sa-l cuceresti dar nu poti sa-ti instalezi cortul. E ca un animal salbatic pe care-l poti domestici dar care nu te va pastra in sa daca inlocuiesti vigilenta constanta cu prezumtia gaunoasa. E ca o virtute divina de care te poti molipsi frecventand panteonul bibliotecilor dar care nu ramane cu tine din pura inertie. Inteligenta e o virtute capricioasa a mintii, un taram a carei reduta trebuie sa o cuceresti de fiecare data. O tara in care locuiesti fara drept de rezidenta permanenta. Ritos spus, suntem mai degraba prosti decat inteligenti. Prostia nu este (ca sa parafrazez un geniu prost – Sartre) Celalalt. In lupta cu prostia proprie castigi doar batalii. Razboiul nu-l castigi niciodata.  Suntem mai degraba pe langa drum, decat pe drum. De cele mai multe ori ratacim. Uneori recuperabili, in directia drumului, alteori dezastruos, in inversul lui. A fi inteligent se reduce, in ultima instanta, la o chestiune de orientare. Geografie. Sa stii unde este Nordul astutiei si sa te indrepti spre el. Inteligenta nu e ireversibila. Poti cadea din har. Poti sa-ti pierzi mantuirea. De la Cadere incoace, paradoxul face ca putem fi prosti si destepti in acelasi timp. Inteligenta si prostia, gratia si damnarea sunt stari simultane, nu succesive. In fiecare moment al vietii voi fi inteligent in chestiunea p, q, r si prost in chestiunea x, y, z. Evident, in chestiunea de fata, sunt inteligent. Sunt absolut sigur.

idiotinside-200x200

“ – Numai idiotii n-au nici o indoala.

– Sunteti sigur?

– Absolut sigur! “

(Georges Courteline)

 

psdtuts_7_

 

N.B. Deconstructia inteligentei o putem face de unii singuri, prin pura introspectie, descoperind cu stupoare ca suntem mai putin inteligenti decat indeobste ne credem, ceea ce necesita onestitate si, paradoxal, inteligenta sau cu ajutorul unor inaintasi mai inteligenti si mai resourceful decat noi in psihologie cognitiva, neurostiinte, stiinte cognitive etc Daniel Kahneman cu al sau op “Thinking, Fast and Slow” ar fi referinta clasica. #biases #fallacies #cognitive heuristics #mental shortcuts etc In ce ma priveste am inceput cu o clona minora dar eficienta totusi in demistificarea autosuficientei mele (Ewa Drozda Senkowska“Capcanele raţionamentului : Cum ne înşelăm convinşi că avem dreptate”). Alte carti care s-au mai strans pe la mine prin biblioteca despre sau in marginea chestiunii, carti destepte despre cat sunt eu de prost, see below:

 

51GU9UXlbAL._SX323_BO1,204,203,200_  51C-9Gb7lTL._SX323_BO1,204,203,200_  11213439  51oXKWrcYYL  24040556  97814447948782 29099766    2470091 51Us1U3g2sL._SX321_BO1,204,203,200_ capcanele-rationamentului-cum-ne-inselam-convinsi-ca-avem-dreptate  res_92adeba96efa8380c5a70847cd875908_450x450_9gv5  de-ce-gresim_1_fullsize  triumful-prostiei-mic-tratat-despre-prostia-inteligentei-belinda-cannone_4042_2_1326721145

“Dar şi un om deştept e capabil de mult cretinism. Şi eu am fost în nenumărate rânduri, cretin. Inteligenţa e recurentă, numai prostia e continuă.” (Alexandru Paleologu – “Breviar”)

“Contrariul prostiei, constat cu mirare, nu e inteligenta (ci bunul simt). Altfel cum ar fi posibil sa vedem, in atatea cazuri, o inteligenta nu rareori exceptionala, oferind cele mai crase probe de prostie, ca suficienta, infatuarea, vanitatea, snobismul, egocentrismul, ambitiile marunte sau, din contra, excesive, incapatanarea (care duce la inconsecvente deseori flagrante), intoleranta si multe altele ce viciaza atat intelegerea si cunoasterea cat si comportarea. In fapt, inteligenta nu e nici constanta, nici omnivalenta; ea functioneaza recurent, cu o frecventa variabila, in raport cu care recunoastem cuiva calitatea de om inteligent; dar are pauze, uneori deconcertante, cand nu de-a dreptul penibile. Afara de aceasta, inteligentele sunt heterogene si uneori incapabile sa se recunoasca mutual; cei mai inteligenti oameni sunt de o completa opacitate in alte domenii decat cele in care exceleaza.” (Alexandru Paleologu –  “Bunul-simt ca paradox”)

„Am ales să vorbesc despre prostie şi ar fi o pură prostie din partea mea să vreau să lămuresc un asemenea subiect. Vă spun de la început că nu o să vorbesc despre prostie ca un deştept, respectiv ca unul care se simte în afara sferei conceptului despre care vorbeşte. Mi-am adus aminte de o vorbă a lui Alexandru Paleologu care spunea că oamenii inteligenţi ating cote de prostie pe măsura inteligenţei lor. Şi vorbesc despre prostie ca o condiţie obişnuită a umanităţii. Toţi suntem proşti din când în când: spunem prostii, facem prostii, ne purtăm prosteşte… votăm prosteşte”. (Andrei Plesu)

066d81917823971bd7416a737733917a

“The misconception: you are a being of logic and reason.

The truth: you are a being capable of logic and reason who falls short of that ideal in predictable ways. “

(David McRaney – “You can beat your brain”)

“You assume you are intelligent, capable, rational, and full of the same glorious reason that invented calculus and ginger snaps. You were born with a chip on your shoulder, and you’ve grown into a sort of undeserved confidence over the years. It’s a human foible that comes in many flavors. The truth is that your brain lies to you. Inside your skull is a vast and far-reaching personal conspiracy to keep you from uncovering the facts about who you actually are, how capable you tend to be, and how confident you deserve to feel. The truth is that the human brain generates a mind that is deeply flawed. There are some things you just aren’t very good at and never will be. Evidence of your dumbness is everywhere.  You greatly underestimate how easily and how often you delude yourself, and how your perception can be dramatically altered from within. You do not passively receive reality. You actively participate in the creation of your personal universe. “(David McRaney – “You can beat your brain”)

“You think you know how the world works, but you really don’t. You move through life forming opinions and cobbling together a story about who you are and why you did the things you did. The truth is, there is a growing body of work coming out of psychology and cognitive science that says you have no clue why you act the way you do, choose the things you choose, or think the thoughts you think. Instead, you create narratives, little stories to explain away your thinking, your decisions, your behaviour. You have a deep desire to be right all of the time and a deeper desire to see yourself in a positive light both morally and behaviorally. You can stretch your mind pretty far to achieve these goals. The maintenance of a positive self-image seems to be so important to the human mind you have evolved mental mechanisms designed to make you feel awesome about yourself. Cognitive biases lead to poor choices, bad judgments, and wacky insights that are often totally incorrect. For example, you tend to look for information that confirms your beliefs and ignore information that challenges them. This is called confirmation bias. The contents of your bookshelf and the bookmarks in your Web browser are a direct result of it. With each new subject in these pages you will start to see yourself in a new way. You will soon realize you are not so smart, and thanks to a plethora of cognitive biases, faulty heuristics, and common fallacies of thought, you are probably deluding yourself minute by minute just to cope with reality.” (David McRaney – “You are not so smart”)

“You see, being smart is a much more complicated and misunderstood state than you believe. Most of the time, you are terrible at making sense of things. If it were your job, you would long since have been fired. You think you are a rational agent, slowly contemplating your life before making decisions and choices, and though you may sometimes falter, for the most part you keep it together, but that’s not the case at all.  You are always under the influence of irrational reasoning. You persist in a state of deluded deliberation. You are terrible at explaining yourself to yourself, and you are unaware of the depth and breadth of your faults in this regard. You feel quite the opposite, actually. You maintain an unrealistic confidence in your own perceptions even after your limitations are revealed. It is at this intersection of presumption and weakness, the beautiful combination of assurance and imperfection, where we will be spending most of our time together. This is an exploration of some of the most compelling self-deceptions that have been identified and quantified by science.  This is the stuff that should be in the instruction manual for operating human body – just like the entries science recently added about trans fats and glutens. Herein lies a catalogue of some of the things science has learned about the flaws of the human mind and how your brain lies to you, how it cheats and edits and alters reality, and how you fall for it over and over again.

Well, when it comes to your mind, you are often unaware of the source of your own feelings and thoughts, your own behaviors and memories, but instead of bumbling about confused and frightened, you possess a giant toolkit of tricks and techniques by which you invent scenarios that make life easier to comprehend, and then you believe in those scenarios. Over years and years, that jumble becomes the story of your life. “(David McRaney – “You can beat your brain”)

“Heuristics allow you to think and act faster, and biases influence you to behave in ways that typically keep primates alive and active. In modern life, though, your heuristics and biases get challenged all the time, and that’s when you pull out logical fallacies. Logical fallacies appear during arguments with yourself and others. You often begin with a conclusion already in mind and then work toward proving that you were not stupid to have drawn that conclusion in the first place. This sort of motivated reasoning often depends on warping logic to make things work out in your head.  You get confused in your own logic all the time and end up twisting language to make the world line up with your preconceived notions.” (David McRaney – “You can beat your brain”)

99fc876a71753449a184df743334f6e4--brain-structure-artistic-anatomy_.2jpg

“We can be blind to the obvious, and we are also blind to our blindness. We have very little idea of how little we know. We’re not designed to know how little we know. Our comforting conviction that the world makes sense rests on a secure foundation: our almost unlimited ability to ignore our ignorance.” (Daniel Kahneman – “Thinking, Fast and Slow”)

“Suppose you like someone very much. Then, by a familiar halo effect, you will also be prone to believe many good things about that person – you will be biased in their favor. Most of us like ourselves very much, and that suffices to explain self-assessments that are biased in a particular direction.” Daniel Kahneman

“You like or dislike people long before you know much about them; you trust or distrust strangers without knowing why; you feel that an enterprise is bound to succeed without analyzing it. Whether you state them or not, you often have answers to questions that you do not completely understand, relying on evidence that you can neither explain nor defend.”  (Daniel Kahneman – “Thinking, Fast and Slow”)

 “Doubting what you see is a very odd experience. And doubting what you remember is a little less odd than doubting what you see. But it’s also a pretty odd experience, because some memories come with a very compelling sense of truth about them, and that happens to be the case even for memories that are not true.”  Daniel Kahneman

“We think, each of us, that we’re much more rational than we are. And we think that we make our decisions because we have good reasons to make them. Even when it’s the other way around. We believe in the reasons, because we’ve already made the decision.” Daniel Kahneman

“I call it theory-induced blindness: once you have accepted a theory and used it as a tool in your thinking, it is extraordinarily difficult to notice its flaws. If you come upon an observation that does not seem to fit the model, you assume that there must be a perfectly good explanation that you are somehow missing.”  (Daniel Kahneman – “Thinking, Fast and Slow”)

strange-fruits-sarah-illenberger-1

Nu. Nu suntem niciodata chit. Intre tine si tine va sta intotdeauna un pepene blestemat.

***

“Nu pot, totusi, sa pretind ca prima mea intalnire cu magia a fost incurajatoare. Initierea mea a avut loc in curte, si a fost opera unuia mai mic decat mine, poreclit Harvuz, din pricina obiceiului pe care il avea de a privi lumea pe deasupra unei felii rosii de pepene verde, in care isi vara dintii si nasul, in asa fel incat numai ochii sai meditativi ramaneau vizibili.  Parintii lui aveau o dugheana cu fructe si legume in imobil si nu se ivea niciodata din subsolul in care locuia fara o portie serioasa din fructul preferat. Avea un fel special de-a se infrupta din miezul suculent al fructului, care ne facea sa salivam de pofta, in timp ce ochii lui atenti ne priveau cu interes pe deasupra obiectului dorintelor noastre. Pepenele verde era unul din fructele cele mai obisnuite ale tarii, dar se iveau, la anotimpul respectiv, in oras, cateva cazuri de holera, fapt pentru care parintii ne interziceau sa punem gura pe acest fruct. Sunt convins ca privatiunile incercate in copilarie lasa o dara profunda, de nesters, neputand fi niciodata compensate. La patruzeci si patru de ani, ori de cate ori imi infig dintii intr-un pepene verde, incerc un sentiment de revansa si de izbanda extrem de satisfacator, iar ochii mei par mereu sa caute, pe deasupra feliei parfumate, chipul micului meu camarad, pentru a-i face cunoscut ca suntem chit, ca si eu am izbutit ceva in viata. Oricat m-as infrupta, insa, acum din fructul preferat, voi simti vesnic – ar fi in zadar sa neg – muscatura regretului in suflet, si toti pepenii verzi din lume nu ma vor putea face sa-i uit pe cei pe care nu i-am mancat la varsta de opt ani, cand ii pofteam cu cea mai mare ardoare, iar pepenele verde absolut va continua sa ma sfideze cu insolenta pana la capatul vietii, vesnic prezent, presimtit si vesnic inaccesibil. “

(Romain Gary – “Prima dragoste, ultima dragoste” )

Dany Kovak

Prietene, esti victima propriului tau creier!

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.

Dany Kovak

Prietene, esti victima propriului tau creier!

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.