nolongerinbetween

… ekki hugsa … how I wish I could run away from thinking and overthinking these days….

Advertisements
Tags:

6cca637810bb65cfdf8c8b773c5405c65

Death. There’s only death in front of me. So much death. Waiting for me at every corner. I’m the ultimate prey and can’t do anything to stop it.

Tags:

 

Ce distanta infima intre normalitate si patologie. Insanitatea intelectuala se afla la doar un cuvant distanta (all – some). Common grounds my ass. Doua specii total diferite, care nu au nimic in comun, decat faptul ca impart acelasi teritoriu si acelasi fel de aparenta trupeasca. Ceea ce trumpetii numesc chitibusareala si pedanterie lingvistica, ceilalti numesc rigurozitate. Daca as primi cate un dolar pentru fiecare data cand am purtat genul asta de conversatie, as fi milionar. Bloody hell, we need the patience of a saint…

*

Once again, his comment on what opinion means is spot on. I’m always at a loss when a dispute reaches deadlock and when faced with a self-evident truth, as O’Brien would put it, in front of a moon rock, the other says in a pacifying and tolerant way “let’s agree to disagree, you call that a rock, I call that a piece of cheese, we are both entitled to a different opinion”. No nooo noooo no nooo. No fucking way. It is a moon rock. Opinion is something else, this is facts. You don’t have an opinion when you say the clock shows 9:15 or today is Thursday. It’s a fact. You don’t have an opinion when you say the earth is not flat but round. It’s a fact. You don’t have an opinion when you say Kevin Spacey played the lead in “House of Cards”. It’s a fact. You do have an opinion when you say Kevin Spacey is one of the best actors of all time. It’s not a fact.

/əˈpɪnjən/ noun

noun: opinion; plural noun: opinions

  1. a view or judgement formed about something, not necessarily based on fact or knowledge.

c56aaa33ebf31ffb90b9efe05cb35203b

Disonanta cognitiva este rezolvata aproape intotdeauna in beneficiul sinelui, in directia autoconservarii, protejarii imaginii de sine si nu in masuri corective care ne ciuntesc orgoliul. Rana narcisica, capatata in urma confruntarii cu cel care ne contesta bula narativa, convingerile si imaginea pozitiva de sine, nu se poate inchide decat mintindu-ne pe noi insine. Putini au curajul sa faca pasul spre adevar si maturitate, sa refuze ispita rationalizarii, sa admita ca sunt gresiti si sa rezolve conflictul intrapsihic prin corectarea opiniei sau comportamentului gresit. Investitia de fiinta intr-o idee, opinie, decizie, atitudine sau comportament e intotdeauna uriasa. Loss aversion has a tight grip on us. Nu poti admite ca ai investit atata timp intr-o eroare. Ar insemna sa iti sfarami soclul pe care ti-ai instalat perceptia de sine. Si cine e in stare de asa ceva? Putini.

De ceva vreme ma tot gandeam la cantitatea impresionanta de disonanta cognitiva pe care trebuie sa o experimenteze trumpetii, aflati intr-o stare continua de negare. Bineinteles, nu ma refer la trumpetii saraci cu duhul, pentru care disonanta cognitiva ar echivala cu un compliment, din moment ce aceasta presupune cognitie, fie ea si in conflict, ci la specia trumpetilor obisnuiti, care se reinventeaza miraculos cand convingerile le sunt demontate si falsificate. Exemplul clasic este cel cu sfarsitul lumii care atunci cand nu are loc, conform profetiei, este nu pentru ca ideea era inepta in the first place, ci pentru ca zeii s-au milostivit de noi. Ma gandeam ce poveri uriase trebuie sa care dupa ei iubitorii de Brexit si de Trump, acum dupa doi ani de la fatidicul 2016, dupa ce au avut suficient timp sa se lamureasca ce narozii au putut sa sprijine. Now. Nu trebuie sa fii prost sau marsav ca sa fii subject to cognitive dissonance. Trebuie sa fii uman. E o stare de tensiune, de conflict, de dezechilibru in interiorul psihismului pe care le poate simti oricine. Ce-i drept, daca ai un negot bun cu onestitatea si inteligenta, esti mai putin vulnerabil la anumite forme maligne ale ei, insa, ca fenomen general, poate fi resimtit de oricine. Termenul are totusi o usoara valenta peiorativa, descalificanta, avand in vedere ca starea normala a psihismului este echilibrul si ca in general, asa cum mentionam mai sus, reinstaurarea consistentei cognitive se face nu prin corectia imaginii de sine ci masluind si mai bine lentilele prin care vedem realitatea. Ma gandeam cum e sa cari muntele ala de disonanta cognitiva dupa tine, atunci cand blocul convingerilor tale este plin de crapaturi, prin care incepe sa intre incet, incet, lumina adevarului si a realitatii. Ce costuri psihice uriase ca sa te mentii in starea asta de eschiva si de negare perpetua. What a disgraceful state to find yourself in and what a miserable life to lead. Si uite ca deunazi, in urma unei discutii cu o prietena buna, m-am trezit cu o oglinda pusa abrupt in fata iar imaginea returnata era a unuia care taraste dupa el un munte de disonanta cognitiva de mai bine de douazeci de ani. Condescendenta mea nu era gresita, era legitima, doar ca greseam cand ma excludeam dintre cei carora le este adresata.

article-doc-6o8m3-amhgpvrfj2eceea63ab9c16e131-928_634x479

Asa cum am mai scris, am intrat in varsta adulta cu credinta ciuntita. Castrat teologic. Daca la 16 ani aveam intrebari fara raspuns, dar la care puteam spera ca timpul mi le va oferi, la 30 de ani nu imi mai faceam iluzii, stiam ca aporia este definitiva si ca raspunsurile nu exista. Una din pietrele de incercare (no pun intended) ale unui crestin este dificultatea de a face o sinteza, care sa aiba coerenta interna, intre Dumnezeul Vechiului Testament si Dumnezeul Noului Testament. Dificultatea a fost evidenta de la inceputurile Bisericii primare iar solutiile incercate (e.g. marcionismul, maniheismul) au fost considerate erezii. Bineinteles ca multe contradictii sunt doar aparente sau pot fi contextualizate cultural si astfel armonizate cu intregul, cu imaginea unui Dumnezeu iubitor si drept, in egala masura. Unele insa nu pot, oricat de mult te-ai stradui. Ideea unui Dumnezeu care porunceste ca un om care incalca prohibitia divina si aduna niste vreascuri de foc in ziua de sabat sa fie omorat cu pietre este imposibil de reconciliat cu ideea unui Dumnezeu iubitor. Ideea ca mi se cere sa arunc cu pietre in sora mea vinovata de adulter, bolovan cu bolovan, pana ma asigur ca nu mai respira, este aiuritoare si datatoare de cosmaruri. Nu am o problema cu ideea de ordine, regula, comandament, precept si cu pandantul disciplinar si instituirea unei pedepse in cazul transgresiunii. Nu am o problema cu ideea ca iubirea si justitia isi disputa acelasi teritoriu, ca nu putem sa il concepem pe Dumnezeu doar iubire, fara versantul justitiei si ca trebuie gasit astfel un punct de echilibru. Am o problema cu cruzimea. La rigoare, pot accepta si ideea unui zeu crud, caruia ii datorez supunere fara cracnire, insa nu mi se mai poate cere sa il respect sau sa il iubesc.

soraya2

Numeri 15:32-36  (NTLR): Pedeapsa pentru călcarea Sabatului

32 În timp ce israeliţii erau în pustie, au găsit un om adunând vreascuri în ziua de Sabat. 33 Cei care-l găsiseră adunând vreascuri l-au adus înaintea lui Moise, a lui Aaron şi a întregii adunări. 34 Pentru că încă nu era clar ce trebuie să i se facă, l-au pus sub pază. 35 Domnul i-a zis lui Moise: „Omul acela să fie omorât; toată adunarea să-l omoare cu pietre în afara taberei.“ 36 Toată adunarea l-a dus în afara taberei şi l-a omorât cu pietre, aşa cum i-a poruncit Domnul lui Moise.

Principiul tertului exclus ne blocheaza intr-o dilema din care un crestin nu poate iesi nevatamat. Ori Dumnezeu este uneori crud si atunci imaginea pe care o avem despre El din Scriptura ca fiind iubitor, este contradictorie, ori este intradevar iubitor si atunci imaginea pe care ne-o ofera Scriptura ca fiind crud este uneori gresita si neconforma cu adevarul. Una din doua. Unul din cei doi termeni cognitivi in conflict trebuie ajustat. Ajustezi identitatea si perfectiunea lui Dumnezeu sau pe cea a Scripturii? Renunti sa mai gandesti in termeni absoluti despre Dumnezeu sau despre Scriptura? Tarasc dupa mine, de douazeci de ani, acest munte de disonanta cognitiva, in care, in ceea ce ma priveste, am ales sa ajustez Scriptura pentru a-l salva pe Dumnezeu. Solutia e evident fragila din moment ce cei doi termeni – zeul si revelatia – sunt legati inconturnabil unul de celalalt. Sunt prea las ca sa am curajul sa ma arunc in gol, intr-o lume lipsita de un sens final. Sunt prea las ca sa ii intorc spatele Celui care este ceea ce este. Prefer disonanta cognitiva singuratatii. Sunt un las deplorabil. There. I said it.

2009013cd

 

matrioska-mincinosilor-humanitas-2018

“In 1807, Thomas Jefferson, al treilea presedinte american si autor al Declaratiei de independenta, ii raspundea unui tanar intreprinzator care il intreba cum poate fi condus un ziar cat mai bine:

Adevarul este ca, din pacate, suprimarea presei ar face mai putin rau decat o presa care se prostitueaza mintind. Acum nu mai poti crede nimic din ce apare intr-un ziar. Adevarul insusi devine suspect, odata plasat in acest mediu poluat…. Voi adauga ca omul care nu citeste un ziar este mai bine informat decat cel care il citeste, in masura in care cel care nu cunoaste nimic este mai aproape de adevar decat cel a carui minte este plina de falsuri si erori.

“Marian Voicu – Matrioska mincinosilor. Fake news, manipulare, populism”

*

Despre ierarhia ratacirilor, despre cum nu toate ratacirile sunt la fel. Ratacirea ca ignoranta versus ratacirea ca pseudo-cunoastere. Ratacirea de pe loc versus ratacirea ca distantare fata de drumul catre adevar.

De cele mai multe ori ratacim. Uneori recuperabili, in directia drumului, alteori dezastruos, in inversul lui. A fi inteligent se reduce, in ultima instanta, la o chestiune de orientare. Geografie. Sa stii unde este Nordul astutiei si sa te indrepti spre el.”

*

“Relatia matematica “1+1“ are un singur raspuns corect si o infinitate de raspunsuri gresite. Unele mai aproape de raspunsul corect decat altele, insa toate aflate oricum de aceeasi parte a erorii.”

capture_3

N-am nici cea mai mica intentie sa iau apararea democratilor. It’s none of my business. Ma distreaza doar perspectiva asta puerila, reductionista, pe care am mai auzit-o de cateva ori in privinta negocierilor in general. E intotdeauna vina Celuilalt ca opune rezistenta si nu se ajunge la un agreement. Deadlockul nu se datoreaza niciodata rezistentei pe care o opui tu, ci doar rezistentei pe care o opune Celalalt. Nu spun ca unii nu pot fi mai incapatanati decat ceilalti, ca unii nu pot fi mai putin dispusi sa cedeze teren si sa faca compromisuri decat ceilalti. Spun doar ca, atunci cand nu ajungi la un acord, frazarea “ei sunt de vina, nu eu; ei nu cedeaza, nu eu; ei nu renunta, nu eu” etc nu are sens. Poate fi spusa, simetric, de ambele parti.

Cand o sa il auzim pentru prima oara pe Trump pronuntand cuvintele:“este vina mea”, pariez ca o sa intre brusc in ictus apoplectic si o sa cada secerat, pe loc, inconjurat de un stol de porci zburatacind…

 

Tags: ,

5e79b866136065e8c26e027bc2abd569

Fara nicio intentie, observ ca tema onestitatii intelectuale imi tot da tarcoale. Tocmai citesc cartea lui Marian Voicu “Matrioska mincinosilor: fake news, manipulare, populism”, in care accentul principal este pe razboiul hibrid dus de rusi, maestri incontestabili in dezinformare si propaganda, deunazi am terminat “A brief history of the Cold War” al lui John Hughes-Wilson, in care faimosul concept rusesc maskirovka este exemplificat pana la satietate, iar de cateva zile, ca sa continui seria ruseasca, m-am apucat de recitit (in tandem cu prietena mea buna de peste ocean si iubitul meu, ceea ce cred ca e pana la urma un tridem, huh?!) “Fratii Karamazov” a lui Dostoievski. Nimeni nu s-a priceput cred mai bine, decat Dostoievski, sa dea in vileag impostura si lipsa de onestitate care da tarcoale adancimilor noastre psihice. In fiecare din noi exista un Feodor Pavlovici, un maestru al disimularii, un tata al minciunii, care, precum in roman, trebuie ucis.

*

“Sunt momente când mincinoşii inveteraţi, care toată viaţa lor au jucat teatru, ajung să fie prinşi în asemenea măsură de propriul lor joc, încât încep să tremure de emoţie şi să plângă cu lacrimi adevărate, deşi chiar în aceeaşi clipă (sau o clipă mai târziu) ar putea să-şi şoptească în sinea lor: „Minţi fără ruşine si stii ca minti, nemernic bătrân, joci un teatru ieftin, cu toată mânia ta sfânta.“

*

“Nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui şi să nu mai aibă respect nici pentru sine, nici pentru lumea cealaltă. Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva şi astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-şi omoare urâtul, se lasă în voia patimilor şi a ispitelor trupeşti, şi, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el şi un animal? Şi toate astea numai şi numai fiindcă se minte şi pe sine şi pe alţii. Cel care se minte singur e intotdeauna pregatit să se simtă jignit. Uneori este foarte plăcut să fii ofensat, nu-i aşa? Adesea omul ştie precis că nimeni n-a avut intenţia să-l jignească şi că ofensa există numai în închipuirea lui, nu e decât minciună ticluită numai aşa, pentru plăcerea de a minţi, de a exagera lucrurile anume, ca să pună lumea pe foc, pentru că s-a legat de o vorbă, făcând din ţânţar armăsar şi totuşi, cine se supără, cine se îmbufnează ca fost jignit? Tot el; îi face plăcere să se simtă jignit, în sinea lui e chiar încântat, şi, dintr-una într-alta, ajunge să clocotească de ură…”

*

“Preacuvioşi părinţi, sunt pur şi simplu revoltat de purtarea domniilor voastre! Spovedania este o mare taină, pe care o cinstesc şi în faţa căreia sunt gata să mă închin până la pământ. Când colo, ce mi-a fost dat să văd? Acolo, în chilie, oricine intră cade în genunchi şi se spovedeşte în gura mare. Este permis, oare, să te spovedeşti aşa, în auzul tuturor? Sfinţii părinţi au statornicit că spovedania trebuie să se facă la ureche, numai atunci rămâne o taină şi aşa a fost din vechime. Cum e posibil să arăt de faţă cu toată lumea că sunt aşa şi pe dincolo… Înţelegeţi ce vreau să zic? Uneori poate că mi-e ruşine să spun tot. E scandalos ce se petrece aici! Nu, cuvioşiile voastre, aşa cum procedaţi dumneavoastră nu mai lipseşte mult ca omul să ajungă la autoflagelare… Cu prima ocazie am să fac un memoriu către Sinod, iar pe fecioru-meu am să-l iau acasă…

Nota bene. Feodor Pavlovici simţise unde era punctul lor slab. Cândva se răspândiseră unele zvonuri răutăcioase, care ajunseseră până la urechile arhiereului (şi nu numai în legătură cu mănăstirea noastră, dar şi cu alte mănăstiri unde stăreţia prinsese rădăcini), că stareţii ar fi foarte cinstiţi de credincioşi în dauna tagmei calugarilor şi, între altele, că ei ar abuza de taina spovedaniei etc, etc. Tot atâtea capete de acuzaţie fără nici un temei, care au căzut de la sine încă de atunci, şi la noi şi în alte părţi. Diavolul prostiei însă, care pusese stăpânire pe Fiodor Pavlovici şi care îl făcea acum să alunece zgândărindu-i nervii, din ce în ce mai adânc în abisul ruşinii, îi suflă la ureche această veche învinuire, din care el însuşi nu înţelegea nici o iotă. Nici măcar nu se pricepuse s-o formuleze ca lumea, cu atât mai mult cu cât în ziua aceea nimeni nu îngenunchease, nici nu se spovedise în gura mare, aşa cum pretindea el, în chilia stareţului. Fiodor Pavlovici nu avusese, aşadar, prilejul să vadă nimic din toate astea cu ochii lui, mulţumindu-se doar să repete unele zvonuri şi calomnii perimate, de care abia dacă-şi mai aducea aminte, în momentul când îi scăpase însă această prostie, îşi dăduse chiar el seama că era ceva absurd şi căutase să dovedească pe loc auditorului şi mai mult sieşi, că nu era totuşi nimic absurd la mijloc. Şi deşi ştia că fiecare cuvânt nu făcea decât să adauge o absurditate şi mai mare la cele de mai înainte, nu fu în stare să-şi pună frâu gurii şi-şi dădu drumul la vale.”

*

“Ba, daţi-mi voie! Chelălăi piţigăiat Feodor Pavlovici, făcând un pas înainte. Daţi-mi voie să spun tot ce am de spus. Adineauri, în chilie, v-aţi supărat pe mine că n-am fost cuviincios şi m-aţi făcut de două parale pentru că am pomenit despre porcuşori. Aşa-i place dumnealui Piotr Aleksandrovici Miusov, scumpa mea rubedenie, ca tot ce spune un om să aibă plus de noblesse que de sincerite; eu, dimpotrivă, prefer să aibă plus de sincerite que de noblesse, nu mă sinchisesc eu de noblesse.”

*

“— Ie te te! Bigotism şi poliloghie răsuflată! Fraze şi gesturi stereotipe! Minciuni învechite şi plecăciuni până la pământ: tipicărie curată! Cunoaştem noi plecăciunile astea! „O sărutare pe buze şi un pumnal în inimă”, ca în Hoţii lui Schiller. Nu-mi place ipocrizia, cuvioşiile voastre, eu iubesc adevărul; (…)

Mă răzbun pentru tinereţea mea, pentru umilinţele pe care le-am îndurat! Urlă el, bătând cu pumnul în masă, într-un acces de prefăcută revoltă. Nu ştiţi ce a însemnat în viaţa mea mănăstirea asta! Câte lacrimi amare n-am vărsat din pricina ei! Aţi ridicat-o împotriva mea pe propria mea soţie – o apucată! M-aţi afurisit în şapte soboruri, m-aţi făcut de râs şi de ocară în tot ţinutul! Ajunge, părinţeilor, trăim într-un veac liberal, în veacul vapoarelor şi al căilor ferate. Nici o mie şi nici o sută de ruble, nici chiar o sută de copeici, nimic n-o să mai vedeţi de la mine!

Din nou, nota bene. Mănăstirea noastră n-a însemnat niciodată nimic în viaţa lui şi niciodată Feodor Pavlovici n-a avut prilejul să verse măcar o lacrimă din pricina ei. Dar atât de mult se înfierbântase vorbind despre acele pretinse lacrimi, încât o clipă fu aproape convins că era întradevăr aşa şi, cuprins de înduioşare, îl podidi plânsul; în acelaşi moment, însă, simţi că era timpul să se oprească.”

*

“… Ivan nu poate fi sincer. E prea trufas pentru asta…”

*

” – Ba nu, nu v-am promis nimic. Dumneavoastra mi-ati spus sa fac asa, eu insa n-am promis nimic.

– Vrei sa spui ca nu te-am inteles bine? rosti Katerina Ivanovna cu un glas infundat si palind usor la fata. Mi-ai promis…

– Ba nu, ingerasule, nu scumpa mea domnisoara, nu v-am promis nimic! ii taie vorba Grusenka domol. (…) Poate ca v-am promis ceva, nu zic nu, mai adineauri, dar acum stau si ma gandesc… (…)

– Bine, dar adineauri spuneai… cu totul altceva… abia putu sa ingane Katerina Ivanovna.

– Ah, adineauri! Ei, ce sa-i faci…”

48393194_344751056075227_816769717317402624_n

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.