Frig. Cumplit. Pustiitor. Ca si cum cat a fost in coma trupul ala cald a tinut la distanta iarna. Ca si cum odata plecata din lumea asta gerul dezolant ar fi singura consecinta logica. Frigul din oasele ei devenit frigul din oasele noastre. Flori aproape casante pe sicriu. Maini inclestate prin care sangele nu mai curge. Fete invinetite de frigul napraznic. Lacrimi care iti ingheata in gene imediat ce-ti mijesc sub pleoape. Picioare bocna degerate care te smulg doliului si te livreaza solipsismului. Capela rece si umeda ca o pestera in care nici Hristos nu ar invia. Alb mincinos peste tot. Nameti negri inauntru. Bolovani care cad cu zgomot sinistru peste sicriu. Langa mormantul ei mijesc printre lacrimi pe o cruce doua nume. Numele parintilor mei. Amutesc. Tusa de surreal se ingroasa pana la absurd. Lespezile reci cad fara zgomot peste haul care o inghite dintre noi. Nu-mi vine sa plec. Sora mea e singura acolo si ii este frig. Cumplit. Siberii in suflet.



oroarea de a descoperi ca esti considerat inadecvat. nefrecventabil. alter. toata vorbaria anterioara cum ca esti altfel, diferit ipso facto valoros se dovedeste astfel o mare facatura. nu suntem altceva, cu totii, decat niste impostori, tarand dupa noi pretentii pe care nu reusim sa le implinim. la primul test cadem ca mustele, imbratisand naufragiati conventiile care sa ne duca inapoi pe taramul solid al adecvarii. progres cu semn schimbat. de la trubadurul medieval care isi urla pe ulitele burgului mandria de a fi indragostit de obiectul iubirii lui, din presupusa electiune divina, la trubadurul modern care se rusineaza cu cel pe care-l iubeste. de la ma mandresc cu tine, ma mandresc ca privirea ta s-a oprit la mine la inclasabilul priveste in alta parte, nu vreau sa fiu asociat cu tine. si asta dintr-un motiv simplu, iar intuitia e corecta. pentru ca suntem ceea ce iubim. in obiectul iubirii, care scapa calculelor rationale, ne dezvaluim cel mai bine cine suntem in adancime (ortega y gasset). spaima asocierii cu cel iubit si nevoia distantarii de el din asta vine. nu vrem sa fim ceea ce iubim. nu vrem sa fim atat de … putin. ponciful ca suntem imputinati fara cei iubiti inlocuit astfel cu acela ca suntem imputinati cu ei. fortune’s fool putin pe dos. putin mai mult.

famous-betrayal-quotes-u3 xxxx

Betraying, lying, sneaking behind your lover’s back, cheating, breaking the bond of trust are all forms of backstabbing. You need to be the object of a betrayal in order to understand why in Dante’s Inferno betrayal is the ultimate sin. You need to be backstabbed to understand why he dedicated the ninth and the last Circle of Hell to their perpetrators.

1. When you first encounter the betrayal and all of these happen to you there’s still room to work it out. At the end of the day shit happens. Maybe it was an accident. Maybe it wasn’t done out of habit or because your spouse is that particular way. Whorish. Dishonest. Treacherous. You will wisely say to yourself – wait and see. Don’t rush into judging people. Don’t rush into labelling them based on a single instance of mistrust. People make mistakes. People do make mistakes.

Once you are faced with such an ordeal you have two options. You can turn left  and exit the relationship or you can turn right  and wait to figure out what was all that about. If you turn right, preserving that relationship, you can either put on hold the whole thing (ignoring the betrayal or just thinking it out properly before making a move) or confront him with his disloyalty. If you decide to confront him, his options are admitting the treachery or denying it. If he admits it he can do it remorsefully or he can do it making excuses. If he denies it he can do it lightly or he can do it in a strong way, outraged that you would dare put him in such a place. The former, the light form of denial is rather common while the latter, the rage denial is rare and abusive. Whether it’s done as a defensive mechanism (out of shame or embarrassment because you have witnessed his flaws), or as an offensive and deterrence mechanism (in order to prevent you from challenging him again in the future) is another matter. No matter the case the outraged reaction over his own mistakes and exposure is a sheer case of abuse. If he denies lightly he is just weak and defensive, it’s understandable. We all are. It is not abuse. If he denies it in a strong and punitive way, turning you from a victim to an abuser, punishing you for his own mistakes, this means he is an impostor and it’s a first sign you will likely face an abusive relationship. He is an abuser and that’s the end of it. It’s better to get out of there before you are involved too much and it’s too late or too difficult to find a way out. He might be loving otherwise, he might make you happy at times, he might be sweet and all that, but unless you like being abused and find joy in being mind-twisted by lies and deceits it will never work out. At some point the price will be paid in full. Because, mark my words, there’s no way to turn an abusive individual!


2. Anyway, so you decided to wait and not to make haste. To smooth things out. To credit the accident explanation. So far so good. For a while everything seems to be back on tracks. The project of smoothing over the whole affair seems to have worked. And then, out of the blue, much to your surprise, it happens again! The betrayal. The lying. The pain. The irrepressible pain. The break of trust. The backstabbing. It’s s i c k e n i n g. You are once again fully exposed to his disloyalty. You enter the same circle. Copycat. He admits or he denies. He admits the wrong doing, either apologetic or providing excuses. Or he denies it, either casually or abusing you. In any case, as far as you are concerned, now there’s something else added to the first shock. The idea of an accident tends to fade away. It becomes clear that what happened the first time was not an accident whatsoever. One pillar is an accident, two pillars is a fucking bridge. Yet, you say to yourself, it’s not routine. We can still work it out. I could reach him. I could turn him. It’s not like he has cheating in his genes. There’s no necessity running through his veins that makes him do that. It’s his decision. It’s up to him to be honourable.

So, you decide to credit him again with trust. Usually he would mumble an apology, rather out of embarrassment and because he was caught, not because he is really sorry for hurting you or because he turned out to be a dishonourable man.


 3. Then for a while, everything goes back to normal, with the ups and downs of every relationship. And then, at some point the u n b e l i e v a b l e happens again. Three in a row should count for a disaster by now. Sheer geometry. One is a point of no consequence. Two makes a line. Three define a plane. That’s final. Settled. Alas, it should be easier somehow. At the end of the day, you know the cycle you have to go through. But if you love someone, the pain of being betrayed and lied to never dies out. Now, added to the shock that the betrayal was no accident is the terror that the person you love is undeniably a deceitful liar cheater. Now it’s crystal clear. If you decide to give him another chance you will have to live every fucking day with this fear deep inside you. He will do it again. It’s not a question of “if”, but “when”. As a matter of fact, he might be doing it right now. You can no longer trust him. You are having dinner with him and he is telling you stories from work from that day. You both laugh. But you also wonder. How much is real? How much is true from what he’s saying? How can one distinguish between truth and lies? Is there an antidote to this toxicity of lies that he brought in your relationship? And when someone poisoned a relationship with his constant deceit and betrayal should be given another chance? If you ask me, the answer is no. However, it’s easier said than done. By now you are already too involved and there is too much at stake. You should definitely leave but somehow love is stronger than anything. Still. As usual, he mumbles his apology, probably adding more resentment towards you, for not being able to get away with it again. Of course the problem is that you outsmart him and that you caught him, not that he is a jerk in the first place. But who am I to say that a sinner cannot repent and be given another chance? Second chance. I mean third chance. Actually fourth chance. Damn. I lost count already. Some people are born martyrs, aren’t they?


 4. So, you have decided to give him one more chance. Maybe this time he will make the most of it. Maybe this time he won’t ruin his chance. Maybe this time he will come around. Maybe this time he will learn honour. The very thing he pretends he respects most. Ha. The never-ending irony. But you know that’s not going to happen. You weren’t born yesterday. Even though there’s still some undying hope that things will turn out different this time, you know the only thing that is left for you is to find a way to deal with a serial cheat. That’s all there is to it.

According to the script, for a while everything is back to the new-normal. His bitterness and resentment (geez, I love twisted psychology) that you once again witnessed his flaws deepens. Your bitterness and resentment that he once again made you live beneath your dignity deepens as well. You try to make your way through pain and suspicions and lies and fear and disappointments and shock and terror and hope. And then it happens again! Bloody hell, it’s turning into a joke. No surprise here though. Now you cannot pretend it is a shock. Yet it feels like it happens the first time. The pain of being betrayed is always the same. A rape is a rape. No matter if it happened before. You don’t grow antibodies against betrayal.

By now you know you have to find a way out. Some people find the strength to break the vicious cycle themselves and move on. Some people cannot break free suddenly and they need time to adjust and make preparations. And some people, the most unfortunate, cannot break away at all, not even slowly, in small steps.


5. For the people who are able to get their soul out of the hold of someone else I have nothing to say more. I just envy them. If it’s out of indifference I don’t, but if it’s strength I do envy them. For the people who still need to linger along an abusive person they love before they get delivered from it I have my all sympathy. I am one of them. You listen to the usual play, his excuses, his apology, his pretended remorse, his bullshit choreography bla bla. You don’t believe a word of it. Not because you don’t want to. Not even because it happened before. But because you know him. You go back to your life with him not having any expectations now. Waiting for that strength to grow inside you. And it does. Slowly. Never enough though. Yet it’s a small improvement in breaking that bondage. You still suffer at the thought of breaking up with him but you also find some joy at the thought of soon being free from all the pain. That is something. You’ll have to learn how to live with this dissociated self for the time being. Time passes by. Sometimes it’s quiet and it’s normal and it’s nice. But you never let yourself be fooled by the domestic bliss. Underneath its surface the havoc awaits. And yet you cannot stop the hope turning up. Hope that he will stop being a treacherous asshole. Hope that he will come to his senses. But of course he won’t. As predicted, it happens again.


 6. You still suffer but there’s a sort of numbness in that pain. It comes with a repetitive rape. The pain is still there but you are not there anymore. You are folded inside yourself. You try to keep going and regain your self back from its trap. You try to find ways of being more independent. To make new friends. To move your focus on other things, on other people. To some extent it works. Slowly but steadily. Never enough though. He says he loves you. He still wants to be with you. But you can’t be fooled more than twice. You know nice and dishonesty comes at a package with him. You can’t have one without another. And it happens again. Now you just wonder why it took him that long.

7. (…) And it happens again…

8. (…) And it happens again…

9. (…) And it happens again…



Beth has been married for 10 years. She had a good life, living with her husband and their two kids. At some point her husband Dave disappears. Just like that. He vanishes. As if he never existed. No warning signs. No leaving note. No explanation. No potential reason whatsoever. She is in shock. Is he dead? Did he have an accident? Was he murdered? Is he in a hospital, lying unconscious? Is he running on the streets, amnesic, unaware of his identity? Is he a corpse lying in a morgue unidentified? Did he leave her? Did he just leave her? Without letting her know? Without the slightest explanation? Was he having an affair and he just ran away with his new lover? Did he fall accidentally in a river? Was he kidnapped? So many possibilities. Not a single piece of evidence. She is in shock. She fears for his life. She is dead worried. She cannot even sleep. How can you sleep when someone dear to your soul might be in danger, in pain, needing your help? How can you sleep when you don’t know? How can you sleep or even eat when you don’t know if he does? The police takes the case but they don’t have any clue for the time being. After a week or two of overwhelming and sickening worries she follows the classical pattern of people dealing with a trauma. Denial. Anger. Bargaining. Depression. No acceptance stage though. She cannot reach the fifth and final stage. How could you accept the un-acceptable? You need an explanation for that. You need a body. You need a corpse to mourn. You need a leaving note to refute. You need a husband who leaves you for another woman to hate. None of these whatsoever. Time passes by. Apart from the pain of not knowing is the sense of abandon that grows bigger and bigger. When a marriage doesn’t work you acknowledge this fact and you get divorced. And then you try to move on. You don’t just leave people behind like that. More than anything else she needs closure. To be dumped like that, without even letting her know is worse than anything. Worse than death. Oh, she is losing her head. He will turn up eventually. She doesn’t have to give up on him. She feels guilty now. Every night she looks through the windows hoping that he will appear from nowhere. And there are also these anonymous calls in the nights. Nobody talks at the other end of the line. Is it him? If it’s him why doesn’t he say anything? Is it him having second thoughts? Is it someone else who knows something? On one hand it gives her hope, on the other hand it fucks her up. Lingering like that in a limbo, glued to a telephone and looking through the windows. It’s been two months since he disappeared. Two months of hell. She just wants things to be like they were before. She just wants her family back. She wants her husband back. She can’t carry on without any shred of explanation. If she knew she was dumped for another woman she would have been devastated but she could start healing. If he was dead she would be devastated but she could mourn him and start healing. She needs closure more than anything. Not knowing is tearing her apart. It’s been five months by now. She still hopes that at some point he will enter the door as if everything was a nightmare. She lives like a zombie. She put her life on hold. The anonymous calls carry on. Now and then a call during the day or in middle of the night. She cannot bear the thought of not knowing if he is well. Fed. Properly fed and cared for. Settled. Sometimes, she feels she would be happy even if he was with another woman. At least he would be safe. But she ought to know that. Sometimes she feels angry at that thought. It’s been eight months by now. The pain is still there but sort of numb. It has reached a plateau phase. The silent calls in the nights didn’t stop, yet they are less frequent. It’s been one year and two months. She tries to carry on living. The hope is still there but dying out. Like a candle barely flickering. She tries to be sane for her two girls. She throws herself in work trying to forget, to come to terms with her trauma.


When she felt a bit stronger she tried to let her friends in. Supporting her. Comforting her. One of these friends is also her boss, Mike. He always liked her. He always fancied her but since she was married he never express that. Now he decided to take a chance. She was flattered but told him that even though she likes him she is still married and she is too of a mess to even think about it. Is she still married though? Is she? On paper yes. But without a husband is she? Mike doesn’t give up on her. She starts growing fond of him. Slowly. Gradually. Small steps. At some point, eventually, she starts seeing him. She still hopes her husband will appear at the door in the same way he disappeared. She feels guilty she is dating another man. She is not that kind of a woman. She never cheated on her husband. Is this cheating? Is she cheating on her husband? What husband? She tries to cope with everything, letting the past behind and opening up for what is ahead of her. Is it too soon? Is it too late? Is she a widow? It’s been a year and four months by now. Sixteen months. She doesn’t have much hope left but she still jumps when somebody rings the bell. It’s never him. Bloody sales agents. Bloody mormons. Sometimes she is thinking, what if he would come back now? What about her new relationship? Incomplete, yet a relationship. What a bloody mess. At some point she gets a visit from her brother in law. They always liked each other. She tells him about her sense of guilt over her new relationship. He tells her that she shouldn’t and that she is entitled to a bit of comfort, a bit of happiness, that she is right trying to move on. She learns of something terrible. She finds out about the source of those anonymous calls. She finds out that behind that constant torment was her mother in law. Beth goes mad. Understandably mad. She cannot help challenging her mother in law. Putting her through all that hell over and over. Dwelling on that hope like a mad woman. How could she? Her mother in law is embarrassed but at the same time she says she needed to do that. It’s her son. She cannot give up on him. And she cannot allow her daughter in law to give up hope. Even if that is cruel. “It is my son. I could see you trying to move on. Giving up on him. Breaking your wedding oath in the end. You are married. Married to my son. You are cheating on him. This shouldn’t happen. “ Oh, for the love of God….

And then Beth goes really mad. She tells her mother in law that she is not welcome in her life anymore. And then she asks her, yelling like a madwoman: WHAT IS THE MAGICAL NUMBER? What is the good number then? When is she right to go stray? When is she entitled to move on? After three months? After five? After eight? Twelve? Sixteen? Two years and a half? If she goes stray after two months she is a whore but if she does that after three years she is not? What about four months? Would she still be a whore? If so, what then? Seven months? Eleven? Two years? WHAT IS THE BLOODY MAGICAL NUMBER?



Well, Beth is a character in a movie, as the second part is a tv series broadcast by BBC (Ordinary lies). The first one is not. It was my life. The parallel is obvious. When I watched the British tv series and reached the part where Beth exploded with rage asking that question I almost jumped off the couch. I just saw myself in that rage. In that question. In the process of going through that sense of abandonment, betrayal and pain what is the magical number? When can you go astray? When can you come up with a reaction? After the first instance of betrayal? After the second one? After the third? The fourth? The sixth? The eighth? Some of you will say undoubtedly: never. You will say that going astray is not the solution. I would admit it is not. Retaliation is never a solution. But things are not that simple. It would be better if you just break up with that and give up on that compromised relationship. But, for the sake of argument, let’s say it’s not that simple and it is not an option. When is it okay(ish) to reciprocate then? When is it okay(ish) to try to move on and defocus so to speak? After which one? After which instance of his going astray you are entitled to go astray? What is the magical number? One?… two?…. three?… four?…. five?… six?… seven?… eight?… nine?…


Cain & Abel_poster_EN 3

gelos pe eul meu proiectat. pe ceea ce el reuseste si eu nu. razboi civil. cain si abel disputandu-si teritorii. fratricid. damn. cum sa las un eu sa ucida un alt eu fara ca eu sa ma sinucid. imi declin competenta. am nevoie de un arbitraj. de un adjuvant.

trust-torn6A. In jumatate din cazuri sexul este despre sex. Este despre ceva pus in noi care are functie colonizatoare. Proiectul lui e să preia controlul pana cand Specia e multumita. E cea mai banală, trivială, comună moarte a ratiunii. Esti luat in posesie de Specie, de ceva mai mare decat tine si te trezesti că, intrat in registrul unei demenţe care vrea sa te reproduci, faci lucruri pe care in mod normal nu le-ai face. Lucruri pe care, cand esti rational, neincarcat hormonal, le vezi ridicole sau triviale. Markerul psihologic pus de specie la sfarsitul coitului semnifica trezirea, ieşirea din transă. Post coitum omne animal triste est. You’ve been punked! Ai fost folosit. Nu mai e nevoie de tine. You were the weakest link! La revedere! Precum insectele calugariţe care isi omoară partenerii sexuali la sfarsitul acuplarii. Peste cateva zile, zeii speciei o iau iar de la capat si dau cu tine de pamant. E lună plină si esti luat in posesie iar. Danţuiesti inca o data dionisiac peste cadavrul ratiunii tale, aduci ofrande zeului carne pentru a te lasa cateva zile in pace. Si tot asa la nesfarsit, intr-un loop care te poate istovi daca te-ai impotrivi.

B. In jumatate de cazuri sexul nu este despre sex. E despre orice altceva dar nu despre sex. E despre putere, despre vanitate, despre afirmare, despre nevoia de a fi doriti, placuti, apreciati, despre lacomie, despre razbunare, despre thanatos, despre obisnuinta, despre iubire, despre adictie, despre umplerea sterila a unui vacuum sufletesc, despre afirmarea eului, despre competitie, despre autodistrugere, despre conformism, despre orice altceva dar numai despre sex nu. E despre software nu despre hardware. E despre psihologie nu despre biologie. Mai mult decat orice este despre nevoia psihologica de afirmare decat despre nevoia fiziologica in sine. Te duci inspre Celalalt nu pentru a te impreuna cu el, nu pentru ca Dumnezeu a pus in rarunchii tai un imperativ biologic care iti depaşeşte vointa, ci pentru a-ti valida fiinta. Jumatate din sex il facem pentru a ne legitima existenta. Suntem fiinte amfibii si ne impartim viata sexuala alergand back and forth la nesfarsit intre nevoia din coapse si dorul din piept. Intre sus si jos. Intre inauntru si inafara. Oscar Wilde intuise bine, totul in lumea asta este despre sex, cu exceptia sexului. Sexul nu este despre sex.

Bosch - The Temptations of Saint Anthony

Bosch – The Temptations of Saint Anthony (central panel)

A. Cand sexul este despre sex. Sau despre cum e sa inseli, cand nu inseli.

In primul an de relatie, m-am trezit intr-o situatie in care mi-a fost testata fidelitatea. Cineva s-a dat la mine intr-un mod neechivoc sexual. Intamplator, personajul era ca decupat din revistele moderne pentru barbati. Vorba unui prieten bun care, cand vedea cate un Adonis musculos pe strada, spunea mereu “asa visez eu”.  Cand cineva se da la tine si ti-e indiferent fizic incidentul nu intra cu adevarat in categoria tentatiei sexuale. Nu ispitesti un armasar cu un inorog roz de plastic. Ispita se pune doar in conditiile in care e un jaw-dropping case. Ceea ce s-a intamplat la mine. Prima mea reactie a fost de refuz al gandului. “Nici nu pot sa ma gandesc la asa ceva. “ “Nici nu pot intretine macar gandul. Nu eu.” “Eu il iubesc pe al meu si asa ceva nu se face”. Precum bine stim, intentiile bune sunt uneori erodate de timp. Ma aflam (dar cand nu m-am aflat cu el?) intr-un moment de oaresce confuzie. Ne certaseram un pic si nu avusesem cand sa netezim cum trebuie lucrurile. Eu ma simteam usor afectat de cearta cu pricina, si desi nu ma asteptam la niste scuze formale (nu pentru ca nu erau necesare ci pentru ca imi devenea clar ca e genul care nu are organ pentru scuze) nu puteam sa scap de nevoia legitima de a avea o discutie lamuritoare. N-am suportat niciodata metoda sinucigasa a bagatului sub pres a unei altercatii, mai ales cand esti victima unei injustitii. Ei bine, la un sfert de ora dupa respingerea categorica a gandului marsav, m-am trezit ca gandul revenise. Revenise cu intariri. Pe negandite, m-am surprins ca deja cochetam cu gandul. Mintea mea il dezbraca curioasa, pentru a-l imbraca imediat la loc, rusinata de indrazneala avuta. Avea un trup ca de gimnast. Oare cum arata dezbracat? Nu visasem in viata mea ca as putea fi in brate cu un astfel de barbat. Pestisorul de aur imi aparea in vis si eu ii dadeam moralist cu piciorul? Istoricul meu sexual, mai degraba saracacios, ar putea justifica o mica adaugire. S-ar intampla doar o data. Sa vad si eu cum e. Si nu ar sti nimeni. A doua reactie, precum se vede, a fost una de rationalizare. Cine are niste cunostinte minime despre psihanaliza si psihologie stie ce spun. “La urma urmei, sunt un prost. Sunt fidel unui barbat care nu ma respecta. Care atunci cand greseste cu ceva, nu numai ca nu-si recunoaste greseala dar ma sanctioneaza tot pe mine, pentru ca am fost martor al acelei greseli. Impostura si abuz pe fata.” “La urma urmei iubitul meu este insurat. Trebuie sa fiu prost sa visez la cai verzi pe pereti.” “La urma urmei, acum cateva luni si-a facut pe la spatele meu un profil pe un site de dating asa ca nu stiu de ce ar trebui eu sa fiu fidel. Fidelitatea nu e un one way road.” etc etc Precum bine vedeti, hormonul incepea sa colonizeze neuronul. Nu-i trebuia decat un punct de sprijin. O scuza. Si putină victimizare. Cum se intamplă insă ca am avut intotdeauna mai multi neuroni si exercitiul meu dialectic interior a fost intotdeauna exemplar, am stiut ca partea de jos a eului meu a inceput sa bata campii. Nu numai ca am intotdeauna limpede ce se discuta in instantele eului meu, dar am avut si mereu curajul si onestitatea sa le privesc in fata. Nu pot spune ca imi lipseste umbra in sens jungian, dar e devoalata in permanenta. Mi-am dat seama ca nu despre iubitul meu e vorba in dilema mea morala. E vorba doar despre mine si obiectul atractiei mele sexuale. Atat. Pot incerca sa-mi justific si sa impachetez ispita sexuala in ce vreau (razbunare, realism, lehamite, vanitate erotica, reactie compensatorie etc) nu am cum scapa de evidenta faptului ca despre mine e vorba si ca ceea ce sunt ispitit sa fac este ceva ce spun ca dispretuiesc. Mai mult, fiind un expert in dialectica contrafactuala, mi-a fost usor sa demontez subterfugiile eului rationalizator. Mi-a fost usor, de exemplu, sa supun gandul rationalizator cum ca iubitul meu necerandu-si scuze este un netrebnic si ca asta ar fi (vezi Doamne) sursa primara a slabiciunii mele erotice, urmatorului test: “Ce ai SIMTI daca ai primi un telefon de la el ACUM si si-ar cere scuze?” “Crezi ca tentatia sexuala ar disparea? Crezi ca s-ar diminua macar? Crezi ca nu ai mai cocheta cu gandul?” Am stiut ca nu. Am stiut ca incercam sa ma mint ca sa imi adorm constiinta. Dar am stiut si ca era prea tarziu. Gandul se insurubase deja in carnea mea. Slabiciunea hormonala care imi dadea tarcoale acum nu avea nici o legatura, precum devoalasem, cu cearta noastra de dinainte. Post hoc ergo propter hoc. Eroarea clasica. Dupa q, deci din cauza ca q. Am stiut ca nu pacalesc pe nimeni cu auto-victimizarea si justificarile precare. Era vorba doar despre mine si oportunitatea acelei gratulari sexuale. Daca era sa fac o magarie mi-era clar ca ea n-ar putea fi facuta altfel decat asumat, in deplina luciditate. Ceea ce am facut. Dupa mai putin de o ora picioarele ma transportau ca teleghidat, impovarat de constiinta crimei pe care urma sa o comit, la locul la care ma ispitise barbatul care ma dorea. Plecase.

Cel Rau banuiesc ca isi radea in barba satisfacut. Palmaresul lui crescuse cu inca un netrebnic.

Desi nu s-a intamplat nimic, desi specia nu si-a luat tributul sexual, am stiut intodeauna ca L-AM INSELAT. Indiferent care au fost circumstantele, indiferent de cat de exact se potrivea ispititorul meu profilului fizic de barbat fata de care ma simt atras sexual, indiferent care au fost frustrarile mele sexuale anterioare, inerente unei astfel de identitati in Romania, indiferent cat de atenuante pot fi circumstantele slabiciunii mele sexuale, am stiut ca ceea ce detestam si spuneam ca detest se intamplase: l-am inselat. A trebuit sa traiesc cu asta tot restul relatiei mele si am avut-o mereu in minte, ori de cate ori m-am vazut nevoit apoi sa-i reprosez ratacirile sale cand ele s-au intamplat.


B. Cand sexul nu este despre sex. Sau despre cum e sa nu inseli, cand inseli.

A existat un moment definitoriu in relatia mea. La un moment dat am inteles cu groaza, pe care numai groaza de moarte o poate aproxima, ca mi-am pierdut sinele. Am inteles ca iubind avusese loc un transfer periculos. Imi daruisem sinele celui pe care il iubeam. E adevarat ca el nu mi-o ceruse. E adevarat si ca dragostea nu presupune cu necesitate instrainarea sinelui. Presupune o pierdere de sine, dar nu neaparat totala. Unii chiar spun ca dragostea adevarata nu poate avea loc decat in conditiile in care iti pastrezi autonomia. Eu cred ca e o exagerare, dar putem retine macar ideea ca dragostea nu presupune o fuziune care iti anuleaza total identitatea. Fair enough. Daca descoperi ingrozit ca mine, ca nu mai esti in posesia eului tau, ai doua variante posibile care ti se pot intampla. Una este aceea sa iti fi dat sinele unuia care te iubeste, care nu o sa profite de vulnerabilitatea in care te-ai instalat iar cealalta varianta posibila este sa iti fi dat sinele cuiva care nu te iubeste, caruia nu-i pasa si care o sa dea cu sinele tau de pamant cand nu ii va conveni ceva. Patapievici spunea “din dragoste nu ai cum sa iesi altfel decat jupuit.” Avea perfecta dreptate. A iubi este a fi sinucigas. Este a te juca cu un bat de chibrit langa o cisterna plina cu benzina. Nu te joci cu sentimentele tale, cu credintele tale, cu ideile romantioase, te joci cu ceva grav – cu eul tau. Il amanetezi. Daca esti un bun psiholog poti deveni constient de aceasta alienare, daca asta patesti, prin simpla introspectie. Daca nu esti, vei realiza oricum in timp, in negocierile de putere din interiorul relatiei tale. Mai devreme sau mai tarziu realizezi ca nu mai detii controlul eului tau. You are doomed. Fucked-up. E suficienta o cearta, e suficient un abuz caruia sa i te opui, e suficient sa intrezaresti astfel perspectiva pierderii celui iubit pentru a intelege groaza care te cuprinde. Haul deschis la marginea fiintei tale. Nu iti mai apartii. Gandul ca il pierzi, ca nu te mai iubeste, ca il prefera pe altul, ca va despartiti te face sa intri in sevraj, intr-o depresie adanca, intr-o teroare a sufletului neagra. Simti ca mori fara cel iubit. Literalmente nu metaforic.

Daca esti in prima varianta, miza recuperarii sinelui este nesemnificativa. Esti la adapost. Sinele tau e pe maini bune. Daca esti in a doua varianta insa, miza recuperarii sinelui este supravietuirea ta. Ti-ai dat sinele cuiva care ti-l va batjocori. Ti-ai dat iubirea cuiva care nu o merita. Realizezi ca iubesti un capcaun si vrei sa nu il mai iubesti. Dar Sinele nu inceteaza sa iubeasca doar pentru ca Superegoul tau ii spune ca iubeste ceva nedemn de iubirea lui. Vei trai schizoid un divort intre a iubi si a place. Continui sa-l iubesti dar nu il mai placi. Nu ai cum sa placi pe cineva care te abuzeaza si care iti va calca sinele in picioare. Poti ajunge pana la capat, dement, sa-l iubesti si sa-l detesti in acelasi timp. Cu un Sine schilodit care il iubeste, si cu un Supra-Eu neputincios, cu care te identifici, care il dispretuieste.

Eu am realizat cu groaza ca sunt in a doua categorie. Nu a fost o revelatie brusca ci un adevar care s-a impus cu forta unei confirmari continue. A trebuit sa ma uit adanc in sufletul lui si sa vad cat cantaresc in ochii lui. Puţin. Iubirea, atat cat era, era circumstanţiala. Pentru ca se intamplase. Inerţial. Nu pentru ca era inradacinata in valoarea fiintei mele. Nu eram cu nimic mai valoros decat altii, doar se intamplase sa fiu acolo cand trebuia. Sau cand nu trebuia. S-a trezit prins intr-un menuet fara sa fie intrebat daca vrea sa-l danseze pana la capat. Greseala lui fundamentala e ca nu a avut curajul sau inspiratia sa spuna ca nu. Greseala mea fundamentala a fost ca l-am crezut. Am realizat cu oroare ca la fel de usor cum s-a prins in dansul unei relatii, la fel de usor se va des-prinde din el. Iar finalul grotesc a confirmat ceea ce am inteles despre el. Cum poti trai cu cineva care iti spune ca te iubeste stiind ca in 5 minute poti deveni neant pentru el? Dovedind astfel contrariul. Neant. Nimic. Trecut. Ca si cum n-ai existat. Obsolete. Pana si o masa saracacioasa ar lasa urme mai adanci. Cum poti trai cu cineva care iti spune ca te iubeste stiind ca fiecare cearta majora pentru el este un motiv de legitimare a derapajului pe internet sau a rupturii defintive? Cum poti sa te bucuri deplin de prezenta lui odata ce-ai muscat din acest mar interzis al cunoasterii si ai aflat adevarul?

L-am intrebat odata, cand acceptase sa mancam ceva impreuna, pentru ca ne certasem si nu mai reuseam sa mananc nimic de cateva zile, daca are nevoie de mine, daca are nevoie de iubirea mea. Mi-a raspuns cinic: “te iubesc, dar nu am nevoie de tine”. Grotesc. Am simtit ca vomit putinul pe care reusisem sa-l inghit. Eram ca un pacient care avea nevoie de o perfuzie iar ceea ce primea era un pumn in stomac. Am stiut ca trebuie sa fug mancand pamantul, sa fac orice sa ma pun la adapost de barbaria pe care o traiesc.

Am avut odata o discutie de suflet cu el in care i-am cerut sa-mi explice ce se intampla in sufletul lui cand alege malitiozitatea in locul bunatatii. Era o discutie relativ calma si in care proiectul nu era judgmental. Accentul era pe intelegerea lui. Era mandrie? Era defensiv? Era reflex natural? Era habit? Era autoparare? Mi-a raspuns : “ma plictisesti”. Grotesc. Am simtit ca vomit. Violenţa gratuita a raspunsului confirma intrebarea. Am stiut ca trebuie sa fac orice sa ies din iubirea aceasta pe care i-o port.

L-am intrebat odata, fiind insurat, si nepunandu-se problema divortului, daca ar fi cu mine in cazul in care nu ar mai fi fost insurat. Mi-a raspuns, constient ca nu e raspunsul pe care il asteptam, dar avand curajul si onestitatea sa mi-o spuna: “Te iubesc dar raspunsul e … nu.” Grotesc. Am simtit ca vomit. Am stiut ca trebuie sa fac orice sa ies din laţul in care am intrat singur iubindu-l. (vezi aici 2008 closure )

Dupa zeci de astfel de experiente dureroase (le-as putea cu usurinta inventaria, atat de solide sunt inca urmele lor in sufletul meu) am stiut ca solutia supravietuirii este sa nu-l mai iubesc, sa distrug cu buna stiinta iubirea pe care i-o port. Iar in materie de supravietuire, nu exista alt dicton decat cel al lui Feyerabend: “anything goes”. De la un punct incolo nu m-a mai interesat decat sa supravietuiesc, sa fac orice sa imi recuperez sinele. Cele cateva tentative ale mele de a vindeca relatia s-au lovit de indaratnicia lui, prin urmare proiectul salvarii relatiei era inutil. Ramanea un singur proiect – cel al vindecarii, cel al distrugerii iubirii pe care i-o port. Singurul obiectiv valabil era sa nu imi mai pese. Sa ajung sa imi fie indiferent ce face, cu cine se duce, cand o sa plece. Singurul obiectiv era sa supravietuiesc momentului cand imi va schilodi sinele. Sa imi anestiez fiinta pana la punctul la care sa nu mai imi pese cand imi va batjocori sinele sau va hotari sa plece.


Inchipuiti-va o planeta care datorita locatiei este expusa in permanenta loviturilor de meteoriti masivi. Cam asa ar arata relatia mea, meteoritii fiind curvasariile internetistice, conturile lui nesfarsite pe siteurile de dating. Daca cineva poate crede ca viata se poate dezvolta pe o astfel de planeta atunci este un tampit. N-ai cum sa te dezvolti inconjurat de cratere si traind cu frica de urmatorul meteorit. Atunci cand iei in serios o relatie si onorezi angajamentul sexual, cand celalalt nu o face realizezi un lucru: unul din motivele pentru care suferi este ca tu il onorezi. E o suferinta in plus. Daca nu l-ai onora nici tu, nu inseamna ca n-ai mai suferi dar ar dispare suferinta care vine din indreptatirea morala. Am povestit despre asta intr-un post vechi, din preajma primelor lui curvasarii internetistice (vezi aici 2005 viciul sfinteniei). E ca si cum te-ai prezenta la linia de start a unei curse iar celalalt fura startul si nu respecta regulile intrecerii. Cursa are sens doar daca regulile sunt respectate de catre amandoi. Daca unul respecta regulile iar celalalt triseaza atunci nu e vorba de o alergare in doi, ci de alt sport. Ce am avut eu de inteles din repetatele lui intoarceri in siajul libertatii internetistice a fost un adevar crud pe care l-am priceput greu, si anume ca eu ma aflam intr-o relatie cu cineva care nu se afla in relatie cu mine.

Acum cateva luni am fost contactat si mi s-a spus ca cel care m-a tradat cu nerusinare de la inceputul relatiei pana la sfarsit, a fost informat cum ca eu l-as fi inselat. Este adevarat si am explicat in prima parte a textului meu. S-a intamplat o singura data, in primul an de relatie, si apoi nu s-a mai intamplat. S-a intamplat o singura data si, asa cum am explicat, nu s-a intamplat. L-am inselat, asa cum am spus, fara sa il insel. Dar nu pot pretinde ca nu se pune la socoteala, pe motiv ca actul sexual nu s-a consumat. Neconsumarea a fost un accident. In cantarul inselarii, pe taler sta fara sa o pot sterge vreodata fapta mea.

Daca se refera la a performa sexual, in afara unei relatii, atunci pot sa ii spun ca da, s-a intamplat si asta la un moment dat. Numai ca nu l-am inselat. De data asta, cantarul inselatului nu inregistreaza nimic. La data la care s-a intamplat acul cantarului nu mai avea cum sa se miste. Ce mi se pare mie scandalos este indignarea lui curenta, ca si cum l-ar fi lovit asa PE NEASTEPTATE o revelatie. Căuta infrigurat Graal-ul intelegerii de sine si l-a gasit. La mine. Deus ex machina. A avut un moment satori. Ce sa-ti spun. Indignarea lui are ca PREMIZA ideea ca eu sunt un PROST, ceea ce stie bine ca nu sunt! Cum isi poate inchipui un om normal ca poti insela pe cineva la nesfarsit si sa te ASTEPTI sa-l gasesti pe cel inselat NESCHIMBAT si in ACELASI PUNCT al relatiei unde l-ai lasat? Trebuie sa fii irational sa crezi asa ceva. Singura explicatie, cand un trisor se asteapta la asa ceva, este credinta ca cel pacalit este un PROST si va ramane acolo unde a fost pus. Ei bine, nu inteleg ce anume din comportamentul meu, din reactiile mele, din modul meu de gandire, din tot angrenajul meu de relationare cu el etc ar fi putut sa-l faca sa creada ca eu sunt un PROST. Si ca voi sta incremenit, nemiscat, submisiv, in acelasi loc al batjocurii. Nu inteleg si pace. Stie bine ca in ciuda sinelui pierdut, slabit, incapacitat, fiinta mea nu a fost niciodata colonizata. N-a reusit niciodata sa isi impuna suveranitatea peste Supra-Eul meu, asa cum s-a intamplat in cazul sotiei, ci doar asupra Sinelui. Vointa lui de putere s-a dovedit, in cazul meu, neputincioasa. Nu e ca si cum nu era constient de rezistenta Supra-Eului meu. Si atunci de unde asteptarea asta naiva sa iti mai fie fidel cineva dupa ce te-a prins de vreo 7-8 ori trisand? Si daca tot l-a palit enlightenmentul, cum de nu a avut un moment satori ca nu sunt prost, cand a fost prins exhibitionist, cu nadragii in vine pe siteurile de dating din Germania cand nici nu apucase sa plece din tara? Sau cu cateva luni inainte, de data asta pe un site de dating din Romania? Si tot asa, ca in rationamentele filozofice regresive ad infinitum. Sau mai bine spus ad nauseam. Pana la inceputul inceputurilor. Sa fim realisti. Poti fi dezamagit cand ti se confirma ca cel batjocorit nu a fost prost, dar nu surprins sau indignat. Asta nu.

Numai ca eu spun mai mult decat atat. Ceea ce descriem noi aici (partea mea de libertinaj) nu intra la ceea ce etica moderna ar numi “etica situationala”, nu intra la categoria “tu ai inceput”, “ba pe-a matii”, “culegi ce ai semanat”, “cum iti asterni asa traiesti”, “karma”, “what goes around comes around” etc Nu as fi avut o problema sa spun ca asta s-a intamplat, dupa ce increderea mea a fost terfelita in mod constant ca un pres de sters picioarele. Dupa ce promisiunile erau facute sa tina doar pana la urmatoarea tradare. Nimeni nu m-ar putea condamna daca asta era situatia! Intra la sexul ca razbunare, ca lehamite, sex reactiv, compensatoriu etc you name it. Asa cum am spus, nu am ramas nemodificat de constantele incalcari ale increderii. Doar ca intamplator nu despre asta a fost vorba. Putea fi, dar nu a fost. Daca in primul caz l-am inselat fara sa il insel, in cazul al doilea (cazurile) nu l-am inselat inselandu-l. Nu orice act sexual in afara unei relatii intra la inselat. Oricat de sofistic suna asta. Cazul extrem este violul. Cazul neextrem este sexul in afara relatiei cand relatia este deschisa. Pe mine nu m-a interesat sexul atunci cand am acceptat sa fac sex cu altcineva. Sexul nu mai era despre sex. Orizontul de semnificare nu se regaseste in prima categorie, a sexului pentru sex, ci in a doua, in care sexul nu este despre sex ci despre altceva. Daca cel care l-a informat despre performanta noastra sexuala era onest, ar fi trebuit sa-i spuna si care a fost subiectul nostru de discutie in permanenta. El nu era propriile noastre persoane, el nu era sexul posibil intre noi, subiectul era unul singur – relatia mea, tradarile recurente si in ceea ce il priveste, in oglinda, relatia lui, cu tribulatii asemanatoare (daca spunea adevarul). Daca am facut sex cu el s-a intamplat nu pentru ca m-a interesat sexual. Nu-mi displacea dar nu despre asta a fost vorba. Interesul meu nu era sexual ci simbolic. Atunci cand traiesti tot ce am trait eu, toate minciunile, tradarile, abuzurile, batjocorirea increderii, traumele constante, amestecate absurd cu afectiunea pe care ti-o poarta, daca celalalt nu te iubeste si nu vrea sa salveze relatia cu tine, atunci singurul lucru legitim de facut este sa iesi din grozavia respectiva, sa supravietuiesti. Si unul din putinele lucruri pe care poti sa le faci, cand ai un sine captiv pe care trebuie sa il recuperezi de sub hegemonia celuilalt si de sub batjocorirea constanta a inselatului, este sa UCIZI SIMBOLIC relatia. Aici intervine sexul. Dar nu pentru sexul in sine. Ci pentru ce semnifica sexul. Ori de cate ori am simtit nevoia sa distrug simbolic cel mai de pret lucru pe care l-am avut (dragostea pe care i-am purtat-o) nici nu s-a intamplat neaparat cu barbati aratosi. Ba dimpotriva, efectul a fost si mai puternic cand nu erau. Daca m-ar fi interesat sexul as fi cautat cu tot dinadinsul barbati dupa gustul meu. Daca m-ar fi interesat sexul poate as fi avut niste regrete. Atunci, sau macar acum. Nu am avut si nu am nici cel mai mic regret. Singurul meu regret a fost unul singur, ca a trebuit sa ucid copilul nascut – iubirea mea. Singurul regret a fost contorsionarea absurda la care a trebuit sa-mi supun sufletul. Parcursul impotriva naturii. Sexul? Ma umfla rasul. Metonimie. Indignarea lui tardiva, avand in vedere lipsa de caracter dovedita constant e demna de o cauza mai buna. Daca a iesit macar ceva bun din toata chestiunea asta cu “revelatia” este, desi recunosc ca sunt malitios simtind asta, impasul lui revizionist. Poate asa intelege si el cum e sa ti se stearga marsav cu buretele 8 ani din viata, pe care esti nevoit sa ii rescrii altfel decat cum i-ai trait.


‘Everything in the world is about sex except sex. Sex is about power.’ (Oscar Wilde)

“A iubi înseamnă să-i dau celuilalt, cu propriul meu consimţământ, o putere infinită asupra mea.” (Pascal Bruckner)

9510  one-lie-is-enough-to-question-all-truths-quote-21 you-cant-constantly-lie-and-expect-people-to-trust-you-quote-1 hntgc_desktop quote-on-trust b0dac95d0a6cef89009b13a246cc8e65 Learning-to-trust-again-quotes mouse-hooked Trust-182-quotespick-2916 wpid-935eabc470a661a14284ecb81de2c91b 5b51f9750aef4ff7d33a1a7b47f0c58e 052512cheating_512x288 24649 sex id-10035090


Oamenii nu se schimba. Oamenii sunt ceea ce sunt. Fara rest. Principiul identitatii din logica bate toate religiile la un loc. A = A. A ≠ B. Oamenii sunt blocuri solide impenetrabile. Egale pana la expresie absoluta cu solipsismul lor. De nedepasit. Incearca sa pasezi o tema de neliniste personala unui apropiat. O virtute. Un defect. Imposibil. Fiecare isi are portofoliul propriu de teme personale, virtutile si viciile proprii. Dinamica exista insa este insignifianta. Supraestimata. Daca oamenii se schimba, in 90% din cazuri o fac pentru ca au deja in ei samanta schimbarii. Nu din cauza unei conditionari externe. Exista factori externi insa cauza eficienta, factorul activ este intotdeauna intern. Cazurile tranzitive pe care le intalnim in jurul nostru sunt aparente. Daca cineva pe care il stiam un om decent s-a transformat intr-o canalie va garantez ca era o canalie si inainte. Si viceversa. In chestiuni morale nu exista creatie ex nihilo. Esti ceea ce esti. Devii ceea ce esti. O canalie este o canalie. Un om cu caracter este un om cu caracter. Poncife evidente, ascunse privirii tocmai de proximitatea ei. Nu ai cum sa iti vezi irisul. O canalie va fi mereu o canalie pentru ca alege de fiecare data sa fie o canalie. Nu exista defetism moral. Fatalism. Deresponsabilizare. Creatia morala lucreaza cu materia care ne este data insa alegerea este a noastra. Limbajul moral e intotdeauna binar. 1.0. Plus. Minus. Pozitiv. Negativ. Da. Nu. A. Non-A. Fizica. Informatica. Totul e codificat informatic cu doar doua variabile. Combinatii infinite de 1 si 0. Lotul fiecaruia e diferit insa alegerea e intotdeauna a ta. Binar. Spui da sau nu. Spui da violului. Sau nu. Tu o spui, nu datul din tine. 1.0. Plus. Minus. Principiul terţului exclus intalneste morala. Poti spune da sau poti spune nu unei marsavii. A treia posibilitate nu exista. 1.0. Plus. Minus. Da. Nu.

Deunazi mi s-a cerut sa rezum intelepciunea varstei curente intr-o apoftegma. Ceva ce pot spune de la inaltimea varstei mele, o data ce efectul cumulativ al experientei a capatat greutate. Spre dezamăgirea onorabilei asistenţe care aştepta mostre de academism sforaitor am furnizat un banal truism reductionist: O canalie este o canalie. Un om cu caracter este un om cu caracter. Summum sapienţial al varstei mele adulte. Camuflat in tautologii. Nu ca as fi avut nu stiu ce iluzii in adolescenta. Drama domestica nu mi-a dat nici o sansa sa am naivitati in privinta naturii umane. A gravitatiei ei catre sordid si a rezistenţei faţă de redempţiune. Ceea ce banuiam la 20 de ani mi s-a confirmat in urmatorii 20. Oamenii nu se schimba. Evolueaza, se dezvolta, cresc dar nu se schimba. In adolescentul de 20 de ani ti-l pot arata cu usurinta pe adultul de 40. Daca era o canalie la 20 va fi o canalie si la 40. Daca stia unde e nordul moral la 20 o va sti si la 40. “Orice sectiune inteligibila a vietii mele trecute este identica, pana la expresie, cu viitorul meu.” “Ca totul s-a intamplat deja este o tema de neliniste.” (HRP) In chestiunea caracterului continuumul este regula, fractura este exceptia. Propriul experienţei tocmai ăsta este, să sesizeze continuumul, patternul acolo unde un puber nu l-ar mai vedea, blocat în excepţionalismul fracturii. N-am intalnit pe nimeni schimbat care sa nu aiba in el insusi resursele schimbarii. N-am intalnit pe nimeni schimbat care sa nu fie complice cu schimbarea. N-am intalnit pe nimeni convins de un argument care sa nu fi fost convins deja dinainte. In retrospect, nimeni nu convinge pe nimeni. Inferenţa este o pierdere de timp. Dialogul e inutil. Clivajul e cvasi total. Omenirea e ruptă in doua omeniri. Maniheism detestabil dar nu mai putin adevarat. Oricat detest simplitatea dihotomiei crestine (e.g. buni/răi, iad/rai, temporal/atemporal, oi/capre, dreapta Tatalui/stanga Tatalui, sfant/pacatos, cuşher/necuşher, trup/suflet, contingent/necesar, sus/jos, you name it etc) sfârşesc întotdeauna prin a o însuşi spăşit. Intuitia crestinismului e geniala si vine nu dintr-un reductionism psihologic simplist ci dintr-un insight profund in sufletul oamenilor. Oamenii sunt rai sau buni. Period. Oamenii caldicei sunt o subspecie a celor doua, nu o categorie in sine, de sine statatoare. Exista oameni buni caldicei asa cum exista oameni rai caldicei. Dar ei sunt rai sau buni. Principiul terţului exclus se aplică şi aici. Nu exista a treia categorie. Tertium non datur. Cine crede ca omenirea se aseaza la mijloc se inseala. Mijlocul nu exista. Te instalezi in permanenta in stanga sau la dreapta Tatalui. Prapastia e de netrecut. Ca in parabola cu Lazar si bogatul. Fara punti de comunicare, de trecere intre cele doua lumi. Marota comunicarii e o tema moderna falsa. Gargară. Limbaj de lemn. Cele două omeniri nu comunică. Coexistă. Nu exista dialog cu un om mincinos. Lipsit de cel mai elementar simt al onestitatii. Dialogul e o făcătură. Un fals. Amesteci mere cu pere. Adevarul cu minciuna. Norma cu anomia. Regula cu arbitrariul. Dă cu rest. Nu exista dialog cu un om violent, abuziv. Dialogul e o făcătură. Limbajul lui e cel al puterii, al fortei in timp ce al tau e articulat, argumentativ, inferenţial. Mere. Pere. Singurul limbaj pe care il intelege e violenta. Daca vrei sa-l convingi nu intri in dialog cu el ci ii dai in cap. Nu exista dialog cu un om prost. Dialogul e surd. Pierdere de timp. Sisteme de referinta antinomice. Margaritas ante porcos. Mere. Pere.  Făcătură. Nu exista dialog cu un om vanitos. Nu exista dialog cu un om imoral. Nu exista dialog cu un om lipsit de caracter. Nu exista dialog cu un fundamentalist. Nu exista dialog cu un rasist. Nu exista dialog cu om injust. Nu exista dialog cu un om lipsit de onoare. Nu exista dialog cu un om lipsit de demnitate. etc etc Nu aveti acces la ei. Sunt impenetrabili. Caramizi. Betoane. Fiinte de betoane. Cu cat realizezi mai repede inutilitatea oricarei incercari de comunicare cu atat mai bine. Resemnarea si minimizarea contactelor, e singura solutie. Si incercarea de a te grupa, de a gasi punţi in partea ta de lume.

Stiu ca maniheismul nu e la moda. Ca e de bun simt sa fii relativist, sa crezi in griuri, in interstiţii moi in care s-a instalat postmodern umanitatea, fara centru, fara axa, fara graniţe, fara sus si jos, fara nord si sud, fara bine si rau. Amestecul e incantatia noii religii. Dar in chestiuni etice nu ma intereseaza sa fiu up-to-date. In fata unui viol nu poti fi relativist. Reinventezi binele si raul. Dreapta si stanga. Nordul si sudul. Spunand da sau spunand nu inventezi eticul. 1.0. 1.0. 1.0. O canalie este o canalie. Un om cu caracter este un om cu caracter. Period. Omul nu se schimba. Devine ceea ce este.

brick-head 2

NB 1. Pentru optimistii speciei. Homework. Incercati sa convingeti cu argumente un comunist ca e gresit. E imposibil. Beton armat. Puteti inlocui “comunist” cu propria pletora – marxist, freudian, rasist, misogin, jihadist, mormon, pocait carismatic, you name it. E inutil. Doar o cura de Karl Popper i-ar putea salva din drama autoreferenţială daca ar fi onesti. Dar daca ar fi onesti n-ar mai fi comunisti in the first place. lol

NB 2. Pentru pesimistii speciei. Mi se poate spune ca argumentul meu e valid doar in ce priveste schimbarea “in sus”. Că intradevar oamenii nu se schimba in mai bine, dar se schimba in mai rau. Via entropie, gravitatie, legea a doua a termodinamicii, darwinism social etc schimbarea “in jos” e o realitate greu de ignorat. Ca oamenii rar raman constanti in timp si ca oameni candva decenti isi pierd inocenta si se schimba. In rau. Toti avem cunoscuti care in siajul banilor sau puterii devin de nerecunoscut. Puterea corupe. Banii corup. Politicul corupe. Puterea absoluta corupe in mod absolut. Fair enough. Ii corupe insa doar pe coruptibili. Majoritatea ce-i drept, insa principiul ramane in picioare. N-ai cum sa corupi acolo unde coruptia nu are un punct de sprijin. Podul e imposibil de construit fara complicitatea noastra.

NB 3. Cine ma cunoaste imi poate reprosa ca scepticismul meu intra in conflict cu religiozitatea-mi funciară. De ce mai cred in religie atunci? Raspunsul e simplu. Pentru ca daca cred intr-o posibila schimbare ea nu poate veni decat de la ceva mai mare ca tine. Meta-saltul nu e posibil decat inspre o transcendenţă. Nu te poti inalta tragandu-te singur de par.

NB 4. Pentru cei nedumeriti de tensiunea dintre libertate si determinism, cand spun ca oamenii nu se schimba, este o constatare, nu o legitate. Cine s-a mai jucat cu epistemologia, empirismul sceptic a lui David Hume etc stie ce spun. Practica bate teoria. The field has preeminence over theory. Desi constati ca soarele rasare in fiecare dimineata (so to speak) nu poti crea o legitate din succesiunea celor doua evenimente. Nu poţi decât să constaţi de fiecare dată că se întâmplă la fel. Hume crede ca noi doar proiectam asupra evenimentelor propria tendinta de a le deduce unul din celalalt (proiectivism). Stiinta nu se poate construi inductiv, de la efect la cauza, de jos in sus, cauzalitatea esuand astfel intr-un scepticism temperat. În chestiunea morală, jocurile sunt făcute nu pentru că nu există libertatea de a le face altfel. Ea există. Daca esti A ai libertatea de a fi B. Insa in ciuda libertatii lucrurile nu stau niciodata altfel. Exact ca in empirismul sceptic al lui Hume constatam de fiecare data ca lucrurile se succeda la fel. Canalia va fi o canalie iar omul de caracter va fi un om de caracter. A alege sa fie A desi ar putea sa fie B daca ar vrea. Mincinosul inrait alege de fiecare data sa minta desi ar putea alege sa spuna adevarul. Fatalismul există in practica nu in teorie. Il constati dar nu poti sa-l fundamentezi teoretic. In teorie canalia poate fi un inger. Asa cum in teorie si porcii ar putea zbura. In practica insa rar intalnesti un porc care-si foloseste libertatea de a fi aeroplan.

NB 5. Dizertatia mea e scrisa in cheie apodictică. Pot fi acuzat pe alocuri de ceea ce condamn. Sunt ultimativ, arunc in stanga si-n dreapta cu opinii, abhor in cele din urma dialogul. Sună a tiranie. Fair enough. Unul din principiile argumentarii este exact acesta. You go extreme to make a point. Then you make some adjustments. Cand barca se înclină mult într-o parte ca sa nu ia apă o misti agresiv in directia opusă. Eu nu cred că nu există schimbare, că nu există Damasc. Apostolul Pavel e marturia cea mai la indemană că există. Insa nu cred că schimbarea e comună, asa cum ne fac sa credem religiile, ideologiile si bunul simt. În opinia mea schimbarea este excepţia. Constanţa e regula. Pariez astfel mai degraba pe imobilismul lui Parmenide decat pe Heraclit cu al sau pantha rei. Cazurile de oameni care realiter s-au schimbat sunt rare. Schimbarea e anti-gravitatie. Harul e anti-gravitatie. Iubirea e anti-gravitatie. Si desi ii este data oricui nu o aleg decat cei care au fost deja alesi de ea…


Ceea ce stiu la saizeci de ani stiam la fel de bine la douazeci. Patruzeci de ani ai unei inutile munci de verificare.“ E. Cioran


In sfarsit un Pascal Bruckner frecventabil. Fiul cel bun. Ultimele opuri cand nu m-au plictisit de-a binelea (e.g. “Paria”, “Casa ingerilor”, “Iubito, eu ma micsorez”) mi-au pus la incercare rabdarea cu sofismele bine camuflate de frumusetea stilistica (e.g. “Fanaticii apocalipsei”). De data asta, tema tiraniei parintesti si a disfunctionalitatii familiei era prea spumoasa insa ca sa o rateze.

Citez dintr-o carte pe care multi dintre noi cu siguranta o citim ca si cum ne-am citi propriul jurnal. Citez discriminatoriu evident, in marginea postului meu anterior, la ceva distanta de publicarea acestuia si ce-i drept inutil, insa prea s-au potrivit liniile de forta ca sa rezist….

A te revolta nu inseamna nimic. Marea arta este sa nu reproduci defectele celor pe care-i respingi. Orice contestare este, in egala masura, retransmitere voluntara. Ceea ce este adevarat pentru viata de familie este adevarat si pentru cea politica: fiecare revolutie destituie un despot pentru a inscauna un altul, iar victima de ieri, abia ajunsa la putere, se grabeste sa persecute si ea, la randul ei. Nu se trece de la sclavie la libertate, doar ne multumim cu schimbarea lanturilor. In fata tatalui, un fiu nu are decat trei posibilitati: supunerea, fuga sau revolta. Cele trei se pot amesteca. Deseori, revolta nu este decat o emulatie accelerata: dupa ce si-a exprimat limpede respingerea, copilul se intoarce in siajul parintesc. Isi inchipuie ca se fofileaza dar nu face decat sa perpetueze nevroza fara sa-si dea seana. Ani de-a randul, m-am surprins apucat de o turbare copiata perfect dupa crizele tatalui meu, de accese isterice in care incepeam sa urlu, alunecand intr-un vartej de furie. Era ca intr-un fel de transa: in vocea mea, o auzeam pe a lui tipand odata cu mine. Vociferand din gatul meu, luandu-mi in stapanire corzile vocale. La fel ca el, ajung la extrema, devin un exaltat care face spume la gura. In pofida propriei mele vointe, le repet diferitelor femei alaturi de care traiesc exact aceleasi fraze abuzive pe care tata i le spunea mamei. Cand ma apuca nabadaile, alerg in fata oglinzii si mi se pare ca vad, dincolo de trasaturile mele spasmodice, chipul lui intiparit peste al meu si dandu-mi ordine. Simtind pe umeri si in ceafa greutatea unei creaturi invazive, care este amalgamul format de amandoi si care devora ca un incub. Pana si parintii cei mai superficiali ajung sa-si impuna prejudecatile si maniile. Teribila dezamagire: sa te crezi liber si sa te descoperi conditionat. Fiecare se zbate in propria genealogie ca o musca in plasa paianjenului, incercand sa iasa la suprafata, sa regaseasca terenul tare sub talpi. In clipele de descurajare, imi zic ca intreaga mea existenta n-a fost decat o indelungata scena de menaj cu diferite persoane. Nu-i chinuim cu adevarat decat pe cei care ne iubesc. Intr-o buna zi, intr-un moment de luciditate, mi-a spus: N-ai decat sa ma detesti, razbunarea mea este ca imi semeni.“

tumblr_mak8lfARnX1rzry1do1_400 2

Dany Kovak

Prietene, esti victima propriului tau creier!

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.

Dany Kovak

Prietene, esti victima propriului tau creier!

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.