nolongerinbetween

51eOaVjPobL._SX324_BO1,204,203,200_

Little did I know when I started reading this book that I would become a convert. Like I said in one of my previous posts, I long to question my beliefs, to be challenged and ultimately to be defeated through sound arguments. I never knew exactly what was going on in Israel, between them and the Palestinian people. I just had a general idea about Zionism, how they succeeded in getting a state of their own post-Holocaust in 1948 and how all these led to tensions between the new settlers and the native inhabitants of those lands. Other than this I was completely ignorant and somehow reluctant to tackle the subject since I assumed it was too damn complicated for me. Nevertheless, as a Christian I understandably had a biased propensity for the Israeli cause and that was enough for me to settle on. While I still believe in their historical right to be on these lands, before reading this book I was completely oblivious to the terrible cost they imposed on the Palestinian people. I am utterly shocked and disgusted at the way Israel handled the whole affair of getting back on that soil.  For a nation that went through such terrible ordeals during the Second World War (deportation, ethnic cleansing, expropriation, dehumanization, along with all sorts of humiliation and abuses) to inflict them on other people is beyond my understanding. I am at a loss to how on earth the whole world witnessed this without putting an end to it. Criticism is not enough. You don’t criticise a rapist when perpetrating his brutal assault. You try to stop him. And then you make sure to prevent this from happening again. That was the lesson of Shoah after all, wasn’t it? To remember the past in order not to repeat it. Given the appalling amnesia of the chosen people and until the horrific pain inflicted on their step brothers will cease I have no choice but to be a pro-Palestinian Christian…

98af3177f8889748b86e68475eb70f3f

NB. Just to make it clear, I am not in support of using violence as means to achieve a legitimate goal. The first Palestinian Intifada was brutally and ruthlessly suppressed by the Israeli army even though was peaceful and non-violent. The second one however was violent and ended up feeding the horrific cycle of violence. I abhor Hamas and the Islamist militants, and I abhor the Israeli army’s unnecessary killings and abuses to the same extent. I am perfectly aware that the Palestinians don’t have a monopoly on the victim archetype and I’m not naïve when it comes to their stubbornness or reluctance to come to terms with the new reality of an Israeli state. But I was naïve about Israelis’ moral integrity and the mere imbalance of power between the occupier and the occupied leaves me no choice than to support the underdog…

bd6a6f074ea549d20185ce73c606ecc4

Advertisements

2a3331f239161a131eb1d24681c35577 2

La capatul adolescentei m-am trezit ca nu mai cred in Dumnezeu. Credinta este o intalnire intre un corpus fix revelat despre zeu si experierea acestui corpus in lume. Crezi intr-un Dumnezeu pentru ca α) pare probabil sa existe unul si apoi pentru ca β) experienta ta ti-o confirma. Corpusul fix de cunostinte despre zeu trebuie, cu necesitate, sa fie confirmat in infinitul vietii. Daca in corpusul tau ai o invatatura despre faptul ca poti calca peste serpi si poti bea otrava fara sa fii vatamat, e normal sa te astepti ca aceasta propozitie sa fie validata, confirmata in realitate. Daca lucrurile nu se intampla asa avem un impas. Daca in corpusul Coranului avem un precept-interdictie de mancare a inghetatei in timpul Ramadanului si o pedeapsa atroce, oferita instant, tuturor celor care il incalca e normal sa astepti confirmarea ordaliei divine, daca iti da prin cap sa incalci tabuul prohibitiv. Daca ramai netraznit sau nelapidat, in ciuda transgresiunii morale, esti intr-un impas. Scriptura ta e schioapa, esuand sa se implineasca. Poti incerca sa rezolvi impasul spunandu-ti ca Allah alege sa fie in cele din urma milostiv, dar asteptarea ca corpusul de adevaruri revelate sa isi gaseasca oglindirea in ceea ce experimentezi in viata e fara doar si poate propriul credintei. Daca crezi intr-un Inorog roz urias, care traieste intr-un castel invizibil, dincolo de nori si daca in scripturile inorogiene revelate de acesta catre subiectii sai avem un precept cum ca orice rugaciune va primi un raspuns, fie el pozitiv sau negativ, e normal sa te astepti ca experienta sa iti oglindeasca preceptul. Daca descoperi ca zeul inorog tace, poate e momentul sa te intrebi daca nu cumva inorogul e o inventie si tu esti completely deluded. De o parte avem un capat de pod – revelatia, principiile, cunostintele iar de partea cealalta avem celalat capat de pod – viata, validarea, aplicatia principiilor, confirmarea acestora. De o parte naratiunea, de cealalta urmele lui Dumnezeu in lume. Cand acestea doua nu se armonizeaza avem un impas. Podul e rupt. Credinta schioapata, topaind intr-un singur picior, cel al revelatiei.

La capatul adolescentei, cum spuneam, m-am trezit ca nu mai cred in Dumnezeu. Nu in orice Dumnezeu, ci in Dumnezeul naratiunii care imi fusese predata. Cele doua parti nu se armonizau. Lumea nevazuta nu se oglindea cum trebuie in cea vazuta. Nu mai puteam trece podul. Urmele lui Dumnezeu erau mult mai discrete decat pretindea corpusul narativ revelat pe care mi-l insusisem. Cel in care zeul providential se afla in spatele fiecarui gest de fiinta. Cel in care zeul umple cu fiinta lui intreaga lume. In care nici macar o vrabie nu cade fara voia lui. In care chiar si firele de par ne sunt numarate. (Matei 10:29) In care grija e o forma de necredinta. “Nu va ingrijorati, gandindu-va ce veti manca sau ce veti bea. Uitati-va la pasarile cerului: ele nici nu seamana, nici nu secera, si nici nu strang nimic in grinare; si totusi Tatal vostru cel ceresc le hraneste. Oare nu sunteti voi cu mult mai de pret decat ele?” (Matei 6:26) Si in care, totusi, credinciosi mureau de foamete laolalta cu pruncii lor in Africa. Dezacordul celor doua dimensiuni ma aruncase intr-un impas. Rezolvarea lui se putea face ori prin necredinta, prin ateism, prin respingerea totala a zeului ori prin reajustarea naratiunii despre el. Cum inexistenta lui Dumnezeu mi s-a parut intotdeauna mai improbabila decat existenta Lui, si susceptibila sa creeze mai multe dezacorduri decat existenta Lui, mi-a fost usor sa ma regasesc in a doua solutie.

La capatul adolescentei m-am trezit astfel cu zeul retezat si credinta ajustata. Credinta 2.0. Nu mai puteam crede decat intr-un zeu transcendent, aproape de limita, dar netrecuta inca, a deismului. Nu mai puteam crede decat intr-un deus otiosus. Discreet. Idle. Hidden. Mysterious. Distant. Slippery. Silent. Inrudit cu Primul Miscator nemiscat al lui Aristotel si cu Marele Anonim al lui Blaga. Un zeu care desi alege sa se reveleze,  refuza sa se lase prins in pattern-uri narative totalizatoare. In care cunoasterea apofatica a lui Dumnezeu o inlocuieste pe cea catafatica. Mult timp am incercat sa inteleg de ce ideea unui astfel de zeu mi se pare mai potrivita decat cea a zeului traditional. Unul din motivele posibile a fost ca un zeu distant, prin insasi retragerea sa creaza spatiu pentru ca libertatea noastra sa se manifeste. Un zeu imanent care umple spatiul creatiei sufoca libertatea creaturii. In Cabala evreiasca se spune ca Dumnezeu era la origine infinit, ceea ce nu lasa niciun loc decat Lui insusi si s-a contractat, pentru a face loc altuia decat El insusi. Ca noi sa fim, trebuie ca El sa nu mai fie. Dumnezeu se face prezent exact prin aceasta retragere. Prezent in absenta. Tainic. Inexistenta Lui este fundatia existentei noastre. Absenta Lui pe care o experimentam in viata noastra nu este rezultatul unei lipse de interes, ci tocmai al unui interes total. Libertatea, absenta Lui, este spatiul in care invatam cine suntem si cine trebuie sa fim. Si o facem gresind, cazand, revenind, cautand, aproximand, omorandu-ne unii pe altii, impacandu-ne, iertandu-ne, ratacindu-ne, regasindu-ne etc Suntem pe cont propriu. Prezenta Lui fizica deplina, cum e de asteptat doar la Parusie, ne-ar forta credinta, ne-ar ruina invatarea si ne-ar distruge libertatea. Deocamdata suntem in faza lui ca si cum zeul nu este. Trebuie sa ne traim viata ca si cum Dumnezeu nu exista, pentru a-L descoperi ascuns la capatul cautarii noastre.

f59c68b8401a54086f5df701c0e66876

Zilele astea am avut sentimentul ca descopar un alt motiv pentru distantarea lui Dumnezeu de propria lui creatie. Prostia. Infinita noastra prostie. Agresiva. Insidioasa. Toxica. Pe masura ce inaintez in varsta toleranta mea la prostie se apropie vertiginos de zero. Nu exista zi in care sa nu am de-a face cu ea. Nu exista zi in care sa nu ma descumpaneasca atingerea ei fetida. Mult timp am detestat-o pentru ca vine la pachet cu cruzimea. Potentandu-se una pe alta. Specia cealalta, inocenta, a prostiei pure, naive, fara intentii rauvoitoare mi s-a parut intotdeauna mai putin distructiva. Not anymore. O fi mai putin vinovata dar nu mai putin distructiva si nu mai putin smintitoare. In negotul meu intelectual si sufletesc cu prostii, din care ies de fiecare data plin de vanatai, spume, zgarieturi imi spun ca vinovatul sunt eu. Am ajuns la o varsta respectabila, am trecut prin destule grozavii, am invatat o gramada de lucruri dar singurul lucru pe care nu l-am invatat este cum sa gestionez prostia altora. Cu fiecare prost intalnit, o iau de fiecare data, sisific, de la capat, dandu-i credit ca va intelege ce-i spun pentru a sfarsi in aceeasi perplexitate comica. Discursuri surde, paralele, blocuri de beton, caramizi impenetrabile. Un prost e un zid cu care vorbesti si de care, intr-un final, te vei da cu capul. Pentru ca, mark my words, un prost are putere asupra ta si te poate face sa suferi. Nu poti invinge un prost cu armele astutiei.

Intr-un astfel de impas, un om inteligent are in fata lui doua posibile dezvoltari. Prima solutie ar fi detasarea, fie in varianta jemanfisista, fie in varianta mai nobila, zen, in genul in care se detaseaza budhistii de rezultatul faptelor lor, in care renunta sa mai aiba asteptari de la ceea ce fac si spun. Retragerea din fructul faptei. In termeni realisti, este clar o utopie, demna de literatura religioasa SF. Nu poti fi zen in discutia cu un functionar tampit de la fisc. Am incercat. E exersat in arta datului de pamant cu zenul tau cu tot. Cea de-a doua solutie este distantarea. Limitarea contactului. Segregarea. Evitarea. Fuga. Suspendarea dialogului. Pentru ca cel mai comun oximoron este dialogul cu un prost. Nu exista asa ceva. Este o imposibilitate conceptuala. Ca si aceea a unui cerc patrat. O contradictie in termeni. In momentul in care raspunzi la o singura replica din insiruirea de vorbe pe care le spune un prost esti deja pierdut. Te vei trezi sucked in, absorbit intr-un paienjenis absurd si toxic de contradictii si aiureli din care nu poti iesi nevatamat. Trebuie sa rezisti celei mai mici tentatii de a fi reactiv, de a te angaja intr-o conversatie reala cu el. Va trebui sa-i ingani fiecare spusa ca si cum ar fi o axioma, va trebui sa eviti sa-l contrazici chiar si daca ar spune ca 1+1=3 si ca pamantul e plat.

Ma tem ca in dia-logos-ul asimetric dintre Dumnezeu si noi, este evident ca noi suntem prostii. Absurzi. Lenesi cognitivi. Incapatanati. Perversi. Contorsionisti epistemologici. Toxici. Prosti, infiorator de prosti. Nu e de mirare ca dialogul intruparii s-a terminat prost, cu noi omorandu-ne zeul interlocutor. Nu e de mirare ca Dumnezeu sta la distanta si intretine un contact minimal cu noi. Proximitatea noastra, cat suntem inca natangi, e smintitoare. Pana la momentul vremurilor din urma cand ne va restaura si ridica la rangul de egali ai Lui va trebui sa-I acceptam parcimonia reactiilor Lui. Distanta sanitara. Spre binele amandurora…

rationality-kahneman-quiz

Mind

Adolescent fiind ma trezeam deseori in discutii polemice patimase in care se despica scolastic firul in patru mai abitir ca intr-o scoala monahala medievala. Multe din discutii erau evident pe teme religioase, dat fiind ca am crescut intr-o biserica protestanta. Ca in orice biserica nu era nevoie sa fii cine stie ce inteligenta sclipitoare ca sa intri in conflict cu vulgata enoriasului de rand. Spiritul critic e primul lucru pe care il lasi la intrarea unei biserici, iar gandirea prin procura este (in loc de pacat capital) virtutea cardinala a credinciosului. Indoctrinarea religioasa e cea mai severa forma de demisie a spiritului critic si ca orice alta forma de inchidere ideologica si de indoctrinare (politica, nationalista, etnica etc) este usor de deconstruit insa imposibil de inlaturat din mintea unui om. Nu de putine ori, data fiind diferenta anvergurii intelectuale dintre mine si celalalt, la sfarsitul discutiei mi se servea o replica ce mi se parea de fiecare data infamanta. “Te-au ratacit cartile astea pe care le-ai citit. Pacat de inteligenta ta.” Huh. Aveam de-a face cu o hermeneutica a suspiciunii (Foucault, Ricoeur) in care discursul meu nu mai avea valoare proprie, pentru ca era, in viziunea celuilalt, determinat. Focalizarea nu mai era pe validarea sau invalidarea unor serii de argumente, ci pe sursa, presupus maculata, a acestora. Nu mai conta ce spuneam, ci de ce spuneam. Ma apuca furia nu atat pentru determinismul intelectual presupus (nu e nimic in neregula sa sustii o opinie inspirata din gandirea altora), cat pentru injustetea unui astfel de diagnostic. Nu eram creditat cu proprietatea ideilor mele, ceea ce era scandalos. Daca ideile erau proaste erau asa pentru ca eu le gandeam prost, nu pentru ca mi le imprumutase nu stiu ce scriitor cu autoritate. In plus, daca ideile erau bune sau proaste, ele erau astfel indiferent de sursa lor.

Dadeam astfel peste clasica aporie a intaietatii – cine a nascocit pe cine, cine a fost primul – oul sau gaina. Dilema care se nastea in urma unei astfel de discutii era urmatoarea: esti inteligent pentru ca citesti carti sau citesti carti pentru ca esti inteligent? In ceea ce ma priveste am favorizat intotdeauna a doua varianta. Nu doar pentru ca stiu ca cititul cartilor nu te face inteligent (trust me, I’m living proof) cat mai ales pentru ca am fost intotdeauna cu un pas inaintea cartilor mele. Obisnuiam sa spun, cu oaresce mandrie pedanta, ca “nu datorez nimic cartilor”. Ceea ce incercam sa spun prin afectarea mea adolescentina era ca desi continutul cunoasterii imi este modificat de cartile citite, structura cunoasterii o preceda si imi apartine. Ca-n dilema inotatorului lui Nassim Taleb, nu trebuie confundat factorul selectiv cu rezultatul, cauza cu efectul, nu obtii un trup de inotator pentru ca faci inot de performanta, but the other way around, faci inot de performanta pentru ca ai un trup de inotator. Nature rather than nurture. Sau, in termeni existentialisti, dar in raspar cu acesta, esenta preceda existenta. Astfel ajungeam la ideile si temele mele personale de unul singur. Cartile nu ma invatau nici cum sa gandesc, nici ce sa gandesc. Nu faceau altceva decat sa imi furnizeze materie prima, combustibil, pentru inferenta care isi avea sursa exclusiv in mine. Aveam de-a face cu o cunoastere solipsista, sursa ei fiind sinele. Cunoasterea pleca din mine spre exterior. Eu colonizam apoi realitatea exterioara, teritoriul ideilor, cartile, nu invers. Eu alegeam cartile, nu ele pe mine.

Douazeci si cinci de ani mai tarziu nu mi-am schimbat punctul de vedere. Citesc nu pentru a ma gasi, nu pentru a descoperi cine sunt si ce cred. Ma duc in intampinarea unei carti pentru ca deja am o opinie, o credinta si caut nu atat sa o confirm, cat sa o intaresc, sa o explorez de mana cu cineva mai inzestrat decat mine in a o argumenta si exprima. Nu sunt o foaie alba care se scrie pe masura ce citesc. Nu sunt nici o pagina scrisa dar al carui continut devine vizibil doar pe masura ce citesc. Sunt o pagina scrisa, al carui continut il cunosc si care isi cauta in carti doar expresia optima.

1 ZBXLF0FmRoZWdHW8yfLbeA

Exempli gratia. Am citit cartea lui Michel Onfray “Freud. Amurgul unui idol” pentru ca stiam deja cat de aiuritoare sunt pretentiile de stiintificitate ale disciplinei, in ciuda interesului pe care il am dintotdeauna pentru psihanaliza si psihologie. Am citit cartea lui Ayaan Hirsi Ali “Infidel, my life” pentru ca deja stiam cat de opresiva, violenta si reactionara este religia islamica si ca nu poti reconcilia ratiunea cu fundamentalismul altfel decat prin revolta, prin rebeliune, prin fuga si apostazie. Citesc acum “Winter is coming – Why Vladimir Putin and the enemies of the free world must be stopped” a lui Garry Kasparov, pentru ca deja sunt convins de transgresarea granitei de catre Putin dinspre o forma benigna de autoritarism catre o forma plina de totalitarism. Am citit “Intelectualii” lui Paul Johnson constient fiind deja de divortul care exista intre opera si biografie, intre intelect si morala, stiind prea bine ca o minte geniala nu vine cu necesitate la pachet cu un caracter pe masura. Ba uneori, paradoxal, nici macar cu o inteligenta pe masura si ca oamenii foarte inteligenti pot fi in egala masura foarte prosti. Am citit cartea lui James Hanan “God’s Philosophers: How the medieval world laid the foundations of modern science” stiind deja cat de artificial este decupajul pe care il operam in periodizarea istoriei (Boia), cat de inadecvata este presa proasta pe care o are Evul Mediu si cat de mult datoreaza civilizatia europeana Crestinismului. Am citit “Al doilea sex” al lui Simone de Beauvoir fiind deja feminist, data fiind formarea mea intr-un mediu religios conservator in care formele de patriarhat sunt neascunse, la vedere, manifeste. Am citit “Tirania penitentei. Eseu despre masochismul occidental” a lui Pascal Bruckner intelegand deja relatia asimetrica dintre o civilizatie superioara si barbarie, dintre regula si anomie, dintre criticismul sinucigas al Occidentului si auto-indulgenta barbarilor, intelegand deja slabiciunea pe care o gaseste paradoxal o civilizatie puternica tocmai la zenitul ei. Am citit cartea lui Edward Behr “O America infricosatoare” constient fiind deja de fundatura totalitarista in care ajunge corectitudinea politica atunci cand se transforma in dogmatism. Am citit “Criza spiritului american” a lui Allan Bloom constient fiind deja de peisajul dezolant lasat in urma de tavalugul relativismului si de nevoia de “re-vrajire a lumii” odata ce zeii au fost izgoniti din panteonul public in zona discreta a vietii private. Am citit cartea lui Jeffrey Kluger “The narcissist next door: understanding the monster in your family, in your office, in your bed – in your world” ca si cum era scrisa de mine cuvant cu cuvant, atat de familiara mi-era patologia narcisista din relatia avuta acum cativa ani. Am citit cartea lui James Garvey “The persuaders” pentru ca am descoperit din adolescenta, de unul singur, ca nimeni nu convinge pe nimeni, ca adevarul nu este persuasiv, ca oricate dovezi, fapte, argumente rationale ai strange si arunca spre celalalt se vor lovi de un zid, ca fiecare traieste in propria sa bula cognitiva, impermeabila la criticism, ca propaganda si manipularea sunt instrumente mai eficiente pentru a indrepta pe cineva intr-o anumita directie decat cel mai apodictic argument. Am citit cartea lui Jonathan Haidt “Mintea moralista. De ce ne dezbina  politica si religia?” pentru ca stiam deja ca punem caruta intuitiei inaintea calului gandirii, ca ne orientam moral si intelectual mai degraba prin intuitie, prin instinct decat prin procesul incet si elaborat al judecatii morale si al discernamantului (Kahneman – sistemul 2), ca argumentarea e de cele mai multe ori post-hoc, incercand sa justificam apoi rational propensiunile si intuitiile avute. Am citit Alain Besancon, Jean-Francois Revel, Francois Furet, Raymond Aron, Vladimir Tismaneanu, Bernard-Henri Levy, Stephane Courtois, Aleksandr Soljenitin etc nu pentru ca aveam nevoie sa ma lamuresc despre ororile comunismului si despre strania cautionare a acestuia de catre intelighentia de stanga, ci tocmai pentru ca le cunosteam prea bine. Am citit cartea lui Glenn Beck “Islamism. Planul secret de creare a califatului” sau cartea lui Michael A. Palmer “Ultima cruciada. Americanism versus Islamism” pentru ca stiam deja ca islamul isi are ca principiu fondator un profet razboinic nu un eremit pasnic preocupat de treburile ceresti, ca jihadul impotriva necredinciosilor e un comandament central religiei islamice, ca nu este o religie a pacii asa cum ne spune mitul musulmanilor piosi care o practica moderat (adica impropriu) si ca, in ciuda incorectitudinii politice a unei astfel de evaluari, adevarul frust este ca islamul este problema, nu derapajele hermeneutice sau deturnarile ideologice nelegitime. etc

 

addicted_to_books___by_karinclaessonart-d5g5tbt

Apare acum o dilema. Ceea ce am descris ofera legitimitate acestei miscari in care te duci in intampinarea unei idei, unei carti, unei referinte academice cu o pre-judecata, cu un verdict deja dat. Esti un vanator de idei si te duci sa iti revendici vanatul prins in lațul ințelegerii tale. Ti-ai infipt victorios steagul cunoasterii intr-un teritoriu si te duci inspre el sa-i circumscrii hotarele. Pe de alta parte insa, miscarea legitima de care vorbesc e similara miscarii frauduloase, nelegitime, prin care ne orientam in campul ideilor. Ne formam o opinie si apoi ne indreptam inspre surse si referinte ca sa ne-o confirmam. Nimeni nu se duce spre o referinta academica pentru a fi invalidat, pentru a fi dovedit gresit. Nu exista sinucigasi cognitivi. Cand propunem o conjectura nu ne ducem inspre falsificarea ei (v. Popper) ci spre gasirea de fapte si situatii care sa ne-o confirme. Filtram realitatea. Vedem numai ceea ce vrem sa vedem. Sau, pentru cei mai onesti intelectual, vedem numai ceea ce pre-judecatile ne lasa sa vedem. Ignoram unghiurile, principiile, faptele, aplicatiile, detaliile care ne incurca ipotezele de lucru si ne dau credintele peste cap. Uneori suntem orbi epistemologici fara stiinta noastra, nereusind sa vedem ditamai gorilele ideatice, ca-n faimosul experiment Chabris & Simons. Suntem prea focalizati pe bucatile de puzzle amplasate care se potrivesc, care ne confirma imaginea asteptata si deloc pe cele care nu se potrivesc, care ne creeaza disonanta cognitiva. Propriul atentiei este, cum bine au dovedit cei doi, selectivitatea. Privim realitatea faptelor nu cu ochi virginali ci maculati de o grila de interpretare teoretica. Ca sa citez un clasic la indemana: “The moment we want to believe something, we suddenly see all the arguments for it, and become blind to the arguments against it.” (George Bernard Shaw) Citim nu ca sa ne formam o opinie, nu ca sa o verificam sau testam, ci pentru a o confirma. Dilema de care vorbeam este cum putem distinge intre cele doua tipuri de miscari, una legitima in care cautam expresia optima a ceea ce deja cunoastem si una nelegitima, biasata, neinocenta in care cautam confirmarea a ceea ce, cinstit vorbind, inca nu cunoastem. Ma tem ca nu stiu. Traiesc doar cu speranta, in ceea ce ma priveste, ca sunt open-minded, ca imi controlez propensiunile spre confirmare, ca am suficienta onestitate intelectuala cat sa renunt la o opinie daca imi este refutata si falsificata de un argument, ca sunt constient de disfunctionalitatile “fabricii” de idei din mintea noastra, de recursul ei la euristici cognitive si de capcanele a tot soiul de biasuri si fallacies in care risca sa cada.

Mai mult de atat, am descoperit in mine o disponibilitate surprinzatoare de a fi contestat. Am descoperit ca desi in lupta asta de-a cine e vanatorul si cine e vanatul, am fost mai mult vanator, imi doresc cu ardoare sa fiu vanat. Imi doresc ca ceea ce nu mi-e cunoscut sa isi marcheze teritoriul in mine, sa ma ia in posesie, sa ma dovedeasca, sa colonizeze parti din mintea mea. Am citit, de exemplu, “The end of faith” a lui Sam Harris, “The God delusion” a lui Richard Dawkins, “Dumnezeu nu este mare. Cum otraveste religia totul” a lui Christopher Hitchens si “Stiinta si religie. Sunt ele compatibile?” a lui Daniel Dennett, nu pentru a-mi confirma credintele ci tocmai pentru ca am deschiderea si curajul de a le testa si verifica. Faptul ca nu au reusit sa distruga putina credinta care mi-a ramas nu a fost o surpriza pentru mine. Surpriza a fost infrigurarea cu care le-am citit, ca si cum imi doream socul unei reasezari, al unei repuneri in discutie a fundamentelor mele. Mi-am dat seama, citindu-le, de ceea ce se ascunde in spatele inversunarii entuziaste: de ceva vreme imi lipsesc cartile care sa dea cu mine de pamant. Care sa disloce credinte prafuite, revolute. Imi caut nașul in cartile citite si prietenii pe care mi-i fac si nu-l gasesc. Oamenii care sa ma amuteasca de admiratie. Ii citesc pe Dawkins, Dennett, Harris si Hitchens, the four horsemen of New Atheism, dar il caut pe Socrate. E ceva sanitar si incurajator in nevoia asta to be blown away, tested, challenged, questioned. La rigoare calcat in picioare, deconstruit total, demantelat, umilit intelectual. Nu dintr-un masochism inadecvat ci dintr-o igiena mentala si sufleteasca. In fiecare din noi este un Alcibiade ratacit care ar trebui sa-si caute un Socrate. Mi se pare trist sa treci prin viata necontestat, nezdruncinat de nicio reevaluare a proprie-ti interioritati, fara sa intalnesti pe cineva care sa-ti paseze indoieli ultime, fara sa iti fie testate principiile fondatoare, harta morala dupa care te ghidezi, naratiunea care iti tine inchegata fiinta, fara sa iti sparga nimeni bula narativ-cognitiva in care traim fiecare sigilati. E o forma de insingurare sa nu te impinga nimeni dincolo de marginile fiintei tale, sa nu-ti chestioneze nimeni hegemonia, sa nu-ti smulga nimeni valul securizant caldicel al solipsismului, sa nu dea nimeni, intelectual sau spiritual, cu tine de pamant.

 

special-collections-books-700x300

I find I am much prouder of the victory I obtain over myself, when, in the very ardour of dispute, I make myself submit to my adversary’s force of reason, than I am pleased with the victory I obtain over him through his weakness.” (Michel de Montaigne)

IMG-20180314-WA0003

then. am trait, ca oricine intr-o relatie fracturata, departarea in apropiere. cand te afli la ani lumina distanta de cel de langa tine. proximitatea fizica nu o garanteaza pe cea sufleteasca. pe cea a interioritatii. proximitatea celuilalt, mana lui pe stomacul tau in timp ce dormi, oferirea unui prosop inainte sa iesi din baie, vizionarea impreuna a unui film etc nu ofera garantia ca este realiter langa tine. nu vorbesc despre a fi cu gandurile in alta parte. asta e normal. vorbesc de a nu mai fi prezent in acelasi orizont narativ cu cel de langa tine. vorbesc despre instrainare. despre dormitul langa in loc de dormitul cu. despre dormitul paralel.  despre absenta in prezenta.

 

now. bilete la sala radio cu iubitul meu. corul academic. muzica religioasa in program. ca de obicei, bucuria prezenta care vine din anticiparea unei bucurii viitoare. happy loop. cercul se inchide. sarpele se musca de coada fericit. din nefericire sunt nevoit sa plec din bucuresti si nu mai ajung. the loss aversion musca vartos din bucuria neimplinita. cum concertul e transmis live pe radio, hotaram sa “mergem” totusi. el in sala, eu in the cloud. virtual. cu castile in urechi. techy duplex. ochii lui furnizandu-mi imagini si video via internet. la distanta unul de celalat, insa unul langa celalalt ascultand aceeasi muzica. dialectica departe–aproape depasita intr-o missa in re minor de haydn. it felt good. usor erotic. despre apropierea in departare. despre prezenta in absenta.

 

IMG-20180314-WA0002

Tower-of-babel-upside-down

Alt-right. Post-truth. Regressive Left. Gender identities. Neomarxism. Neocon. Political correctness. Multiculturalism. Ethnic assimilation. Cultural integration. Postmodernism. Postfeminism. Brexit. Trump. Sexism. Secularism. Islam. Immigration. Black lives matter. Neo-Nazis. Isolationism. Protectionism. Neo Atheism. White supremacy.  etc

Cum sa te orientezi in hatisul ideologic de acum fara sa te ratacesti? Suntem in plin razboi civil ideologic, desfasurat steril in aceleasi transee depasite,  stanga – dreapta. Cum naratiunea dominananta a fost de ceva vreme stangista, progresista, ultraliberala, acum suntem martorii unui alt shift, barca ideologizanta fiind trasa agresiv spre dreapta. E un razboi surd in care dialogul e inexistent. Fiecare tine cu dintii stransi de propria naratiune, orbi la defectele propriei argumentari.

low-code-vs-no-code

Teoria spune ca falia principala dintre stanga si dreapta o gasim in tensiunea dintre doua absoluturi in care ne proiectam utopiile: egalitatea si libertatea. Simplist spus, stanga prefera egalitatea, in timp ce dreapta prefera libertatea. La stanga derapajul egalitarist se face cu pretul unui liberticid, in timp ce la dreapta anomia libertara se face cu pretul inechitatilor sociale. O a doua falie o gasim in tensiunea dintre vechi si nou, in reactia diferita la modernitate si schimbare. Stanga imbratiseaza progresul cu riscul dezradacinarilor continue, in timp ce dreapta este conservatoare, preferand siguranta si stabilitatea traditei, a taramului cunoscut. Pentru stanga mersul galopant al istoriei si globalizarea provoaca euforie, in timp ce pentru dreapta creeaza angoasa si circumspectie. Simplist spus, stanga e progresista, dreapta e reactionara. Stanga e revolutionara, dreapta e reformatoare. Ca orice model facut sa aproximeze realitatea, este reductionist si imperfect. In opinia mea e atat de imperfect incat nu merita folosit deloc.

Motivul principal pentru care refuz, insa, si aici, sa ma inrolez si sa trec complet de partea unei parti beligerante vine nu atat dintr-un pacifism las cat din improprietatea razboiului. Falia stanga-dreapta nu e exterioara individului ci trece prin sinele fiecaruia. Fractura maniheista e interna. Razboiul civil se duce intai in fiecare din noi, inainte de a segrega schizofrenic corpul social in doua jumatati care se urasc. Nici un om normal la cap nu poate fi doar de stanga, sau doar de dreapta. Purismul ideologic e total inadecvat.

Farsi-trovare-nel-momento-del-bisogno

Exempli gratia. Naratiunea mea etica fondatoare e profund religioasa. Sunt de dreapta deci. In acelasi timp, inteleg bine ca milioane de oameni in jurul meu sunt indiferenti religiosi sau atei prin urmare trebuie sa accept ca teocratia e un concept depasit, ca nu le pot impune altora valorile mele etic-religioase si ca laicitatea este constitutiva statului modern. Sunt astfel un “secularist” infocat, prin urmare sunt de stanga. // Cred ca sexul si genul sunt doua lucruri diferite, ca nu se suprapun intotdeauna fara rest si ca genul, spre deosebire de sexul biologic, este un construct social, prin urmare sunt de stanga. Cred, in acelasi timp, ca genul e si rezultatul unui determinism biologic (e.g. boys’ aggression and competitive nature vs. girls’ nurturing and empathetic nature) prin urmare sunt de dreapta. // Sunt impotriva oricarei forme de discriminare pe criterii de gen si identitate sexuala, ceea ce ma face liberal. Sunt totusi impotriva adoptiei copiilor de catre cuplurile homosexuale, ceea ce ma face conservator. // Cred ca limbajul este mai mult decat un simplu mijloc de comunicare, cred ca poate fi un vehicul pentru perpetuarea unor forme de ierarhii opresive si discriminare, prin urmare pot vedea limbajul, prin lentile usor marxiste,  ca un instrument opresiv, ceea ce ma face de stanga. Cred, de asemenea, ca limbajul nu este inocent, independent de episteme chestionabile, prin urmare cred ca sunt in regula incercarile corectitudinii politice de a-l igieniza (e.g. handicapat -> persoana cu dizabilitati) ceea ce ma face de stanga. In acelasi timp, cred ca excesul politienesc al corectitudinii politice de a gasi formule opresive unde ele nu exista (e.g. mankind) si propunerea unor variante aiuritoare (e.g. peoplekind) e ridicola si chiar totalitarista cand ajunge norma a legii, ceea ce ma face de dreapta. // Sunt impotriva pedepsei cu moartea, pentru ca o vad ca o barbarie demna de vremuri si traditii apuse, ceea ce ma face liberal, dar si pentru ca cred in dreptul fiecarui criminal la pocainta si redemptiune, ceea ce ma face conservator. Sunt, dupa indelungate chibzuiri, in favoarea eutanasiei, responsabil reglementate, ceea ce ma face liberal. // Cred ca statul nu are dreptul sa impuna cetatenilor un dress code, ca purtarea insemnelor religioase nu este cu necestitate ofensatoare, prin urmare nu trebuie restrictionata, ca fetele de origine musulmana ar trebui sa fie libere sa poarte hijabul in timpul orelor la scoala, ca burqa, desi e un outfit al carui simbolism e ingrozitor si opresiv, femeile sunt libere sa-l poarte, ceea ce ma face mai degraba liberal.  Sunt de parere ca Islamul este o religie total inadecvata modernitatii, razboinica, opresiva, in ciuda a sute de milioane de musulmani decenti sufleteste care o practica pasnic, ca derapajele violente nu vin din interpretari frauduloase ale textelor sfinte ci din exegeze ortodoxe, corecte a Coranului, ca extremismul lor religios e centru, nu extrema, ca doar o reforma similara  Reformei catolicismului ar face-o acceptabila, ca Europa trebuie sa isi apere civilizatia de sorginte crestina si ca rezerva liderilor politici europeni de a numi raul rau sau de a taxa drept rasism orice forma de criticism frontal al islamului, din ratiuni de corectitudine politica, e criminala, ceea ce ma face conservator. // Sunt de parere ca natiunea e un concept usor depasit, ca trebuie vazuta ca un construct social nu ca o stare naturala careia ii datorez ceva, prin urmare prefer patriotismul contractual celui etnic, nationalist, ceea ce ma face de stanga. In acelasi timp, posibil contradictoriu, sunt legat emotional de tara mea, locul unde am crescut, limba, cultura si traditiile poporului meu etc ceea ce ma face conservator. // De mana cu Lyotard, nu mai am incredere in metanaratiuni; de mana cu Einstein si teoria relativitatii, cred ca nu poate fi definit un timp obiectiv comun tuturor sistemelor de referinta si ca masurarea timpului variaza in functie de sistemul de referinta, de situarea subiectului; de mana cu Kuhn, Feyerabend, Popper cred ca toate observatiile stiintifice sunt impregnate de teorii, ca nu exista observatie pura, dezinteresata, autonoma fata de teorie, ca teoria preceda observatia, mai mult, ca nu exista fapte in sine, complet obiective si independente de cadrul teoretic, un fapt fiind intotdeauna interpretat intr-un cadru teoretic specific, ca nici un adevar nu poate fi confirmat definitiv, ci doar acceptat provizoriu, ca teoriile adevarate de astazi au toate sansele sa devina teoriile false de maine; de mana cu Heisenberg, Scrodinger si fizica cuantica cred ca principiul identitatii se afla in criza, ca cercetatorul creeaza realitatea, distanta subiect-obiect fiind anulata; de mana cu Bachelard cred ca savantul nu este un spirit “virgin” in fata fenomenelor pe care le studiaza, ca, in fapt, cunoastem mereu impotriva unei cunostinte anterioare, traditionale, ca nimic nu este mai perfid si mai daunator cunoasterii autentice decat acceptarea necritica a locurilor comune si mostenirea traditiei a carei autoritate nu este niciodata pusa in discutie, ca “ceea ce este cel mai putin cunoscut este ceea ce este binecunoscut” (Hegel); de mana cu Foucault, Bourdieu, Baudrillard cred ca “power is knowledge” ( Foucault intoarce pe dos ponciful lui Bacon “knowledge is power”), ca exista mai degraba o hegemonie a structurilor de putere care reglementeaza campul cunoasterii, ca puterea este constitutiva oricarei discursari, ca ierarhiile devin opresive, ca scoala, universitatile nu sunt neutre, nu transmit doar corpul cunoasterii catre studenti ci (adesea inconstient) consacra valorile si normele claselor dominante, reproducand mai departe clivajele sociale existente; de mana cu Nietzsche cred ca nu exista lucruri in sine sau fenomene nemijlocit date, ci numai interpretari, atribuiri de sens, ca totul se face prezent intr-un anumit orizont de semnificare; de mana cu Boia si Djuvara cred ca istoria nu este realitate, ci reprezentare, elaborari discursive relativ autonome fata de trecutul la care se refera, dar dependente de structurile imaginarului si de actiunea ideologiilor, ca nu avem acces direct la istorie, ci intercesat, prin izvoare, izvoare produse la randul lor nu de “istorie”, ci de oameni, tributare si ele unor tipologii, unor cadre teoretice, unor metodologii,  unui imaginar care nu este inocent, ca nu mai exista istorie, ci istorii, ca istoria este un instrument de putere si un instrument al luptei pentru Putere, ca istoricii trebuie sa renunte la iluziile scientiste ale veacului trecut, neputand evita relativismul unor istoriografii care nu mai pot fi ultime si univoce; de mana cu antropologia, sociologia si etnopsihiatria (v. Roland Jaccard) cred ca nebunia nu este un fapt, o entitate naturala, ci este o abatere de la norma sociala, ca cineva este nebun doar in relatie cu o societate data, ca simptomul nu are o existenta in sine, ca are o semnificatie si o functie doar pentru subiectul si mediul caruia-i este destinat, ca nebunia nu apare ca o boala acolo unde nu exista psihiatru, ca fiecare civilizatie avandu-si propriul sistem de norme, ceea ce apare drept normal intr-o civilizatie poate fi considerat patologic in alta si viceversa, altfel spus ca, in raport cu o societate data suntem intotdeauna nebuni. Huh. Ce va spuneam? Mad as a hatter. My vain big-headed babbling could go like this forever. To name just a few authors and approaches that make me another sucker who fell for the hype of Postmodernism, right?! And it goes without saying that I’m rather liberal for that. De mana cu bunul simt (huh), Andrei Cornea (“Turnirul Khazar” ) si acelasi Popper (“Mitul contextului”), cred ca poate fi salvata obiectivitatea, ca poate fi depasita fundatura relativitatii, a parohialismului tribal si a irationalismului, ceea ce ma face conservator. // Cred ca exista abuzuri sexiste si hartuire sexuala si trebuie sanctionate ca atare si cred ca miscari ca #metoo sunt binevenite, chestionand rolurile clasice, traditionale ale barbatului si femeii in courtship, invatand barbatul ca exista boundaries de care acum trebuie sa tina seama, ceea ce ma face usor liberal. Cred, in acelasi timp, ca #metoo se duce prea departe, se radicalizeaza, transformandu-se intr-o vanatoare de vrajitoare, thumbs up to Catherine Deneuve, Matt Damon si a oricarui altcuiva care a incercat sa detensioneze si sa aduca putina moderatie si ordine in discutie, demonizati din pacate de cohorta feministelor dezlantuite,  prin urmare sunt cam conservator. // Sunt de parere ca femeile sunt deplin suverane, in ceea ce priveste corpul si sexualitatea lor, contrar paradigmei crestine, ceea ce ma face liberal. In acelasi timp, sunt impotriva avortului, cu exceptia poate a sarcinii rezultate din viol (vezi aporia violonistului lui Thomson) si a unor exceptii medicale, prin urmare sunt conservator. // Sunt de acord cu sarcinile surogat ceea ce ma face un liberal progresist. Sunt impotriva cercetarilor cu celule stem, deci cu crearea si distrugerea de embrioni umani, din ratiuni religioase pe care nu le pot inca depasi si de care, admittedly, nu sunt mandru, ceea ce ma face un conservator reactionar.

(…) (…) (…) (…) (…) (…) (…)

Si tot asa, la nesfarsit, un du-te-vino perplex, o pendulare continua intre polul liberal si cel conservator din mine. Realitatea vietii e prea bogata si complexa sa scapi de acest back and forth. Fara doar si poate ca propensiunile si idiosincraziile ideologice ale fiecaruia sa se aglutineze mai la stanga sau mai la dreapta. Fair enough. Amplasamentul soft, al fiecarui individ, la stanga sau dreapta spectrului ideologic e legitima. Ce nu pot sa inteleg e pozitionarea tare, agresiva, patimasa, condescendenta, fatisa, care inchide dialogul, pe una din cele doua parti. Ca si cum adevarurile de la stanga, sau dreapta, dupa caz, sunt in mod manifest valide, de la sine intelese, trebuie acceptate in bloc, pausal, si orice alt unghi de vedere nu este doar diferit sau gresit, ci este de-a dreptul ridicol si stupefiant de prostesc. Daca ai intelege ca ideologia pe care o combati patimas se regaseste partial in tine, nu inseamna ca nu ai mai chestiona-o, dar ai face-o soft, fara dispretul vitriolant. Uitati-va la cativa din noii corifei ai dreptei conservatoare, Milo Yiannopoulos, Ann Coulter, Ben Shapiro, Paul Joseph Watson, Jordan Peterson, Gavin McInnes etc ca sa intelegeti ce spun prin condescendenta inadecvata. Nici stanga nu e mai inocenta. Pleaca de la un scepticism legitim fata de trecut si un adevar care s-a relativizat pentru a cadea apoi in cele mai aiuritoare forme de dogmatism. Nu poti fi si relativist si dogmatic in acelasi timp. Nivelul de noise ideologic e astfel coplesitor. Un bazait continuu, asurzitor, fiecare aducand cu sine biasurile propriei naratiuni, polarizarea excesiva si fortarea unei gandiri pausale, pe care nu cred ca ne-o mai putem permite astazi. Nu te mai poti construi decat fragmentar, ca un mozaic, din mii de bucati disparate. Metanaratiunile atotcuprinzatoare au murit demult. Nu strica, astfel, putina umilinta pe ambele maluri ideologice, inainte sa ne sinucidem ca nebunii.

cartoons_01

1

pentru cei care au pus botul la naratiunea asta frumoasa cum ca kovesi este o ioana d’arc virginala si imaculata care lupta cu dragonii coruptiei am o veste trista. nu este. naivitatea cu care se inghit pe nemestecate dumicatele propagandei liberal-populiste (da, stiu, e un oximoron) e aiuritoare. kovesi nu este altceva decat varful de lance al unei mafii politice in lupta cu alta mafie politica. e un razboi civil rizibil nu batalia cosmica dintre Bine si Rau pe care o tot asteptam. cum sunt orice, dar nu naiv, prefer sa fiu un obiector de constiinta si sa nu intru intr-un razboi care nu ma reprezinta. nu din lasitate epistemologica, nu din neputinta de a avea opinii ferme, nu din aere de domnisoara care nu se murdareste in transeele vreunui razboi ideologic ci pentru ca abhor ambele parti beligerante. pentru cei care cred ca este o lupta legitima impotriva establishmentului politic, sunt liberi sa o faca, dar nu ignorand evidenta ca kovesi este establishment politic. a fost si este parte din el. legaturile ei cordiale cu dragnea, ponta, ghita, coldea, basescu etc you name it, maculeaza veleitatile ei de haiducie impotriva neociocoilor postdecembristi. apartenenta la establishment se vede si din folosirea exact a aceluiasi mecanism infam de accedere la prestigiul doctoral – furtul academic. umar la umar cu sute de politruci inculti dar posesori de doctorate, pe care e nevoita acum sa ii acuze (pe buna dreptate) de furt. huh. numai gandul ca in fruntea DNA, organism impotriva coruptiei si furtului sistemic se afla cineva care si-a facut doctoratul prin FURT si ma apuca furia si rusinea deopotriva. la momentul investigarii plagiatului, au avut o sansa uriasa, sa profesionalizeze, de-personalizeze si credibilizeze DNA-ul. sa arate societatii ca DNA-ul este o INSTITUTIE nu PERSOANE, ce rezida in principii si nu in oamenii vremelnici care o slujesc si sa o demita. sansa ratata magistral. neputinta DNA de a produce si pune la carma ei un procuror talentat, integru si independent de curvasarii politice e o dovada clara ca, la rigoare, nu e diferit, in esenta ei, de clanurile politice corupte pe care le investigheaza. este motivul pentru care nu ma intereseaza demiterea lui kovesi. ar fi trebuit sa se intample demult. o consider direct responsabila de decredibilizarea DNA, de reputatia sifonata pe care o are acum institutia, de resurectia armata a clasei politice corupte de acum, de infrangerile rusinoase pe care le-a suferit DNA-ul in ultimul timp.

singurul jurnalist cu ceva anvergura care nu a pus botul la vulgata anticoruptie este cristoiu. e singurul care a inteles ca in spatele glorioasei luptei anticoruptie se ascunde o cotonogeala politica. reglari de conturi. dosare politice. vendete meschine. instrumentari de dosare. abuzuri. santaje. intimidari. denunturi smulse cu forta. un tip de coruptie luptand contra altui tip de coruptie. nu sunt fan cristoiu, prin urmare nu pot sa-l recomand ca referinta. e nefrecventabil. e plin de elucubratii si fantasmagorii. din 100 de propozitii abia de gasesc doua trei cu care sa fiu de acord. in chestiunea diagnosticului principal insa trebuie sa ii dau credit. ma despart de el in admiterea unui adevar esential: oamenii politici investigati si care tipa ca din gura de sarpe ca sunt nedreptatiti, nu sunt deloc inocenti. locul multora dintre ei este dupa gratii. mai mult, chiar daca nu sunt un fan DNA (asa cum isi face treaba acum), sunt incantat de marele beneficiu pe care l-a adus tarii asteia, cand vine vorba de jaful infiorator produs de oamenii politici: LE ESTE FRICA. de cativa ani, atunci cand fura, stiu ca e posibil sa nu mai fenteze justitia si ca pot infunda puscariile. daca macar pentru asta, si tot merita sa se nasca institutia asta. nu sunt naiv insa. mult trambitata lupta anticoruptie e o facatura. o frauda. o impostura. daca o sa ma las orbit, ca toata lumea de la noi, si o sa iau forma drept fond, nu o sa incercam sa obtinem niciodata ceea ce ne trebuie. fondul. the real thing.

prin urmare, pentru ca am primit trei invitatii sa semnez nush ce petitie sa o salvam pe madam kovesi. nu mersi. pas. trebuia sa fie demisa demult. ar fi trebuit sa ies in strada, cand orice chestionare privind plagiatul ei era titrat aiuritor in presa drept “atac la justitie”, cu o pancarta de gat “kovesi nu este DNA”, “salvati DNA de kovesi”. cu riscul de a fi fost linsat de apostolii justitiari. kovesi ar trebui sa fie un nonsubiect. atentia maxima ar trebui sa fie pe intarirea institutiei ca atare, pe atacurile care vor veni dinspre legile justitiei, nu pe pozitia compromisa a unei persoane care face deservicii DNA-ului, tragand-o in jos dupa ea.

N.B. pentru amicii care m-au vazut la proteste si au nedumeriri, ei bine, da, nu sunt fan DNA. am fost anul trecut la proteste in piata victoriei, pentru ca ordonanta 13 era, in mod flagrant, o facatura in beneficiul clientelei politice, nu din grija pentru reforma justitiei si a sistemului penitenciar. am fost si la protestele recente, pentru ca desi nu inghit orice gogoasa propagandistica cu privire la modificarile aduse si desi sunt chestiuni in care ar trebui sa recunoastem, multi dintre noi, ca ne depasesc competentele, sunt totusi cateva chestiuni in care se vede flagrant agenda cleptocratiei (e.g. hotii ar trebui anuntati dinainte ca vor fi investigati si urmariti operativ, nu-i asa?! ). nu contati pe mine insa, de data asta, sa ies in strada ca sa o apar pe madam. oricat de politica ar fi instrumentarea demisiei sale. kovesi nu este DNA. #rezist @ #rezist

Tags:

maxresdefault

Just finished playing Inside on PS4. Bloody brilliant. The sequel (or rather prequel) to Limbo was one hell of a ride. From the very beginning as a fragile frightened boy till the closing scene, where you end up stranded as a monstrous clumsy screwed up blob on a beach I was in a continuous state of awe and amazement. When the credits were rolling I just sat there puzzled, needing to take some time to decompress from it. Bloody hell, what the fuck has just happened? Since I couldn’t dare close the game I turned up the volume, laid down on the sofa and fell into a deep sleep. Like a glorious coma. And there I was, a whalelike collective animal, floating in search of my lost individuality through layers and layers of heavy symbolism. Damn. I didn’t have to scratch my head and agonize over meaning so much since the last movie of Aronofsky (“Mother”). Beautiful mess. Beautiful mess. Just like a good relationship.

 

C0AU89KVEAA9BPu.jpg large.

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.