nolongerinbetween

image description

Gabriel Liiceanu  – Continentele insomniei

De la prostia individuala la prostia ca stare a lumii. Toti suntem prosti.

“Pozitia lui Musil in privinta prostiei se suprapune intocmai peste cea a lui Socrate. Ea este de o simplitate deconcertanta, dar tocmai de aceea greu de sesizat. Suntem prosti cu totii de indata ce, iesind din perimetrul competentei noastre, emitem cu aceeasi siguranta opinii despre orice alta tema ar aparea in discutie. Serenitatea acestei sigurante este semnul prostiei. Or, in lume, in societate, iesim in mod obisnuit din perimetrul competentei noastre. Avem opinii despre educatie, cultura, medicina, arhitectura, politica, poezie, despre bine si rau… Asta se intampla cu atat mai mult cu cat epoca, punandu-ne la indemana toate mijloacele imaginabile, ne incurajeaza pe toti, indiferent de pregatirea pe care o avem, sa ne exprimam opiniile.

Toata viata, Socrate se straduise sa-i convinga pe cei din jurul sau ca nu trebuie sa faca pasul acesta: ca nu se cuvine sa-si extinda increderea de sine, pe care le-o da competenta intr-un anumit domeniu de cunoastere, asupra tuturor obiectelor cunoasterii si, in nici un caz, asupra domeniilor in care cunoasterea nu e strict posibila. Poti fi un excelent navigator, constructor de corabii, crescator de cai, gimnast, cantaret din flaut, conducator de osti, negutator, olar, tabacar, dar de ce, in virtutea acestui fapt, ar trebui sa-ti arogi competente in domeniul politicii sau al valorilor (curaj, adevar, dreptate, virtute, frumusete, bine etc)? E drept, viata noastra se misca si respira in atmosfera acestor valori, dar asta nu inseamna ca, intrebati fiind in privinta lor, suntem in stare sa dam seama de ele. Prostia echivala pentru Socrate cu nestiinta nestiintei proprii (cu prezumtia de stiinta acolo unde stiinta nu era cu putinta), asa cum inteligenta echivala cu constiinta nestiintei proprii. Or, vanitatea ii impiedica pe oameni, mai ales cand e vorba de o autoritate intr-un domeniu anume, obisnuita sa fie onorata de ceilalti pentru competenta ei, sa accepte ca sunt ignoranti in privinta lucrurilor care pun in joc optiunile fundamentale ale vietii. Aeasta vanitate a cunoasterii pe nimic intemeiate este prostie. (…)

Musil nu face decat sa amanunteasca pozitia socratica sau, mai bine zis, sa arate in ce masura prostia intra in lume cu masca. Caci, spune el, daca nu ar fi asa, deghizata, n-ar mai exista prostie, pentru ca nimeni nu ar vrea sa fie prost. De aici rezulta ca ea prolifereaza in toate directiile si se ascunde sub cele mai inselatoare aparente. Prostia iriga, vascularizeaza toate produsele spiritului: stiinta, artele, politica. Tot. Ea paraziteaza orice produs al mintii si orice comportamente si, astfel, ia nenumarate chipuri. In timp ce inteligenta, neavand ca reper decat adevarul, e dezavantajata, pentru ca adevarul e unul si singur si ca atare, in fata multiplelor masti ale prostiei, din capul locului perdant. Razboiul intre prostie si inteligenta e de aceea, de la bun inceput, nedrept. (…)

Dupa ce declara ca e incapabil sa defineasca prostia, Musil observa ca nu poti evita capcana in care cazi de indata ce te apropii de subiect: “Dificultatea care te intampina din capul locului cand vrei sa vorbesti despre prostie vine din faptul ca esti obligat sa pleci de la premisa ca tu nu esti prost si, implicit, ca te consideri destept, desi trece drept semn in genere admis al prostiei sa faci asa ceva.” (…)

Cert e insa ca prostia nu are o gazda privilegiata, o adresa precisa, un adapost separat, nu salasuieste compact in corpul prostului, nu e depozitata in personalitatea cuiva, desemnandu-l ca prost, prostul prin excelenta, ci paraziteaza in mod natural mentalul oricui sau, mai bine zis, insoteste inteligenta asemenea umbrei pe care o arunca trupul. Si acolo unde e vorba de judecata si ratiune, nu te poti oare astepta sa intalnesti si surorile lor mai mici, multiplele chipuri ale prostiei?” Astfel incat cu totii suntem pana la urma prosti, de vreme ce “orice forma de inteligenta promoveaza o forma de prostie specifica”. Fiecarui tip de performanta ii corespunde un tip de prostie. Autorul insusi, atunci cand se incumeta sa infatiseze un imbecil, trebuie sa ajunga sa-si spuna: “asta sunt in parte si eu insumi”.

Mai mult, teritoriul ei nu se limiteaza la operatiunile mentale, la actele intelegerii, la “prostiile scoase pe gura”, ci si la modul cum ele se aplica la viata reala. Prostia e vizibila deopotriva in efectele ei, cand trece la fapte.  (…)

Pentru ca este un cuvant depreciativ azvarlit celuilalt, noi nu realizam ca prostia este un constituent al speciei umane. Or, tocmai acesta e pasul pe care-l face Musil: trece de la stigmatul individual si aleatoriu (X e prost) la stigmatul universal (toti suntem prosti). Prostia face parte din structura noastra de fiinta si e o conditie de posibilitate a felului nostru de a experimenta lumea. Noi suntem, ca subiecti cunoscatori, prevazuti in chip a priori (deci dinaintea oricarei experiente) cu grile de cunoastere prin care structuram materia oferita de simturi. Prostiile sunt erori operate in mod spontan de judecatile intelectului nostru, asumate ca adevaruri. Facultatea noastra de cunoastere nu e dispusa in mod spontan doar in directia adevarului, ci, deopotriva, chiar inlauntrul stradaniei catre adevar, in directia generarii de falsuri luate drept adevaruri. Prostia ca pseudo-intelegere premerge experienta si, ca dereglare, este un concept pur al intelectului. Din cunoasterea a priori despre obiecte face parte in mod esential si prostia. Asadar suntem prosti orice am face.  Prostia e latura incetosata a mintii noastre, principiul negativ al dereglarii ei, deci capacitatea noastra de a genera eroare prin failibilitatea innascuta a operatiunilor intelectuale.  Fiind a priori (facand parte din dotarea originara a intelectului nostru), acest principiu negativ se poate manifesta in cele mai neasteptate forme, in cele mai neasteptate locuri sociale si la cele mai stralucite minti, generand cele mai neasteptate si aberante experiente. “Cine gandeste pe picior mare va gresi pe picior mare” spune Heidegger undeva. In termenii lui Heidegger din Fiinta si timp, Musil realizeaza ca prostia este un element constitutiv al existentei umane (Dasein), o structura care articuleaza constitutia de fiinta a omului, asadar un “existential”. (…)

Cuvintele imbecil si cretin folosite ca injurii trimit la ceata vanitoasa care persista in mintea celor care, neputandu-si detecta si evalua capitalul lor de prostie, se ignora ca prosti, neintelegand ca toti suntem prosti.

Advertisements

And I’ll say the three words
That will save us all

And I’ll say the three words
That will save us all

And I’ll say the three words
That will save us all

And I’ll say the three words
That will save us all

And I’ll say the three words
That will save us all

And I’ll say the three words
That will save us all

Black-Square

that horrible place. black all over. dark. solid dark. where dark doesn’t mean the virtual absence of light. but the sheer substance of blackness. void. non-existence. black emptiness. the excruciating pain of extinction. falling down that black rabbit hole to nothingness. nothingness, the place you go when you understand you are not loved. the place you go when you learn that the skies are void of gods. how do you move from that place? how do you get past the unspeakable truth of becoming obsolete? how do you come back from that?

you don’t.

 

like in the famous zenon’s conundrum with the turtle. the closer it moves to the finish line the farther it gets from it.

yet getting there while treading water.

yet getting there while always being on its way.

 

 

DSCN3955

like two warriors covered in bruises, swollen, knackered, after their excruciating battle. buying time to heal wounds. mouth to mouth, breath to breath, wound to wound. whether the depth of the wounds is bigger than the length of the time within their reach remains to be seen. for nobody knows how to tend an injury before one is inflicted upon them. no one can prepare themselves for the fatal blow unleashed by the one whom they love. in the same way no one can appropriate their own death.

three

And there it was. At the end of the rainbow the same curse that was put on me since I was a child. The spell that haunted me all my life, sometimes quiet but always lurking in the shadows: we are punished for our sufferings, we are punished because we were punished. When you are damaged and broken there’s no magic rule of compensation that gives you something in return for your brokenness to level the playing field. But the opposite. You get broken once more because you were broken in the first place. Even the biblical wisdom goes along with the same unfair paradox: “Whoever has will be given more; whoever does not have, even what they have will be taken from them.” (Mark 4:25). Now, that I was harshly, yet rightly, put in my place, the loop is complete. The snake is biting its tail. Back to square one. Back to my inescapable fate.

 

Seven 2

ca in visul faraonului talmacit de Iosif, azi se implinesc sapte ani de la targuiala noastra. ce nu mi-este mie clar, avand in vedere pataniile mele din toti anii astia, este daca cele sapte bovine frumoase si bine hranite au inghitit cele sapte bovine urate si slabanoage, sau invers. sper sa fie invers otherwise we are fucked. in any case, happy birthday. let’s hope we do have another seven years to figure out the answer.

 

Tags: ,
literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.