nolongerinbetween

– Daca spui “in timp ce duceam gunoiul, catelul vecinilor si-a facut nevoile pe presul nostru de la intrare” iar eu stiu ca vecinii nu au catel, ar trebui sa tac? Sa incuviintez din cap ca si cum catelul exista???

– Da.

– Dar asta e abuz.

– Nu stiu. Si nu ma intereseaza. Sunt prea stresat de la job sa ma mai intereseze acasa silogismele lui Aristotel si principiul tertului exclus…

– Chestia asta se aplica doar intr-un sens? Sau e valabila si in ce priveste afirmatiile mele?

– Nu stiu. Cred ca da.

– Daca spun “rochia nou cumparata e cadou de la mama” cand stii bine ca mama a murit sa inteleg ca e in regula?

– Nu.

– Pai nu mai inteleg nimic.

– Da. Nu stiu. Nu mai vreau sa fiu contrazis. Agasat. Contrariat.

– Trebuia sa te gandesti la asta inainte sa te casatoresti.

– Da. Cu tine.

– Nu. In general. Daca vrei sa fii liber de contrarietati, singura sansa sa ai succes ar fi sa te retragi intr-o padure. Sau sa te inconjuri de oameni neautentici care o sa te ingane indiferent ce ai spune.

– Buna idee. Tu ai spus-o.

Exemplu 2:

Se certasera ca de obicei din nimic. De regula, impacarea survenea la fel de repede, nefiind, nici unul nici celalalt, in stare sa tina supararea prea mult. Furtuni intr-un pahar cu apa. De data asta insa Dan se indarzise mai mult decat obisnuia si pleca de acasa. Trantise usa dramatic in timp ce-i aruncase Ginei “Nu ma astepta la masa in seara asta. O sa dorm la Razvan.” Razvan era fratele ei si se mai intampla sa ramana peste noapte la el cand se mai intalneau cu vechea gasca de prieteni sau cand mergeau impreuna la un meci de fotbal. Nu stia ce-l apucase si o data ce usa se inchise in urma lui deja regreta. Stia insa ca nu putea sa se mai intoarca, cel putin nu in seara aceea. Ura vanitatea asta care-l instraina de partea autentica din el insa era hotarat sa salveze aparentele “indignarii” pana a doua zi, cand se vor impaca si vor fi ca inainte.

Dupa ce rataci un pic pe strazi aiurea se indrepta spre locuinta lui Razvan, care nu locuia departe de ei. Aproape ajunsese cand se trezi ca pamantul se scufunda sub el. Fusese prea ingandurat si nu sesizase o gura de canalizare care avea capacul pe jumatate descoperit. Reusise din fericire sa se prinda cu mainile, impiedicand un dezastru si mai mare, insa piciorul drept ii intrase intr-o tija metalica aflata dedesubt, in gura de canalizare. Pana la spital sangerase abundent si aproape ca isi pierdu cunostinta. Se trezise dupa o jumatate de ora cu o durere de cap ingrozitoare in timp ce o asistenta cu sani mari il pansa la picior. Razvan se afla inca acolo privind toata agitatia cu un aer usor distrat. Daca nu l-ar fi chinuit ingrozitor piciorul ar fi banuit ce se ascundea in spatele acelui zambet  complice. Ii spuse lui Razvan ca poate ar fi bine sa o anunte pe Gina dar sa nu o sperie prea rau.

A urmat o noapte usor deliranta in care nu a reusit sa doarma mai mult de doua ore. Socul caderii in gol, sangerarea, teama sa nu apara complicatii, durerea atroce de cap si din picior, toate la un loc erau mai mult decat putea suporta de unul singur. Nu reusea sa-si scoata din cap cum de Gina nu aparuse. Nu o credea capabila de asa ceva, sa nu-si depaseasca mandria ranita si sa vina sa-i ofere sprijinul de care avea atunci nevoie. Oricat a incercat sa reziste, i-a fost cu neputinta sa nu se adanceasca in resentiment. Pe masura ce orele treceau si durerea parea sa se intensifice, ajunsese deja la imagini sinistre  cu razbunari absurde, care-l mirau pana si pe el. Se linistea pentru cateva minute dupa care o lua neputincios de la capat, scufundandu-se in propria mizerie sufleteasca si resentiment.

A doua zi, Gina aparuse febrila, speriata de tot ce se intamplase. Dan o intampina cu o privire dusmanoasa vrand sa-i dea de inteles ce credea despre ea fara prea multe cuvinte.

– E prea tarziu acum, ii spuse Dan.

– Ce anume e tarziu? Nu-mi spune ca te-ai blocat, resentimentar, in prostiile pentru care ne-am certat aseara.

– Eu ma blochez? Eu???? Eu ma blochez????. Dan simtea ca se sufoca de indignare.

– Da. Ce ai? Nu te mai agita in pat, iti faci singur rau. Ti-am adus ceva de mancare. Vrei sa mananci acum?

– Poftim? Mai bine stau nemancat decat sa mananc ceva facut de tine.

– Ce e cu tine?

(…)

(Au urmat evident lamuririle de rigoare. Razvan trecuse pe la Gina dupa ce plecase de la spital, insa cum lumina era stinsa si era o ora tarzie, 12.30 noaptea, decisese sa ii spuna abia a doua zi dimineata. De cum aflase de eveniment, Gina s-a indreptat imediat spre spital.)

Au trecut luni de atunci si povestea inca e procesata inadecvat in sufletul lui Dan. Nu se poate gandi la ordalia din seara respectiva fara sa simta ca il apuca furia si sa se incarce subit de resentiment. In ciuda faptului ca isi lamurise in minte chestiunea, inima lui parea incapabila sa gestioneze un afect ramas fara fundament, un resentiment fara obiect. Ca si cum mintea si inima lui au viteze diferite.

Mai mult, la o cearta domestica, iscata dupa cateva luni, prin care Dan ii reprosa Ginei ca nu-l sprijina suficient in incercarile lui de a-si controla dieta, aceasta avu marea surpriza sa-l auda pe Dan spunand:

– Mda, nu stiu de ce m-as mira. Nu s-ar spune ca ti-a pasat de mine cat am fost in spital. M-am chinuit toata noaptea aia ingrozitor iar pe tine te-a durut undeva. Lasa-ma.

In ciuda faptului ca stia ca nu are dreptate, amintirea disconfortului avea mai multa greutate in instanta lui interioara. Emotie 1 – Ratiune 0.

Suntem la intersectia a doua axe x/y (emotie/ratiune). Cu cat te apropii mai mult de una din axe in detrimentul celeilalte cu atat mai mult te instalezi in derapaj, in strambatate. Poti fi rather emotional, ceea ce te face usor susceptibil, sentimental, imatur sau poti fi rather rational, ceea ce te face usor insensibil, inflexibil, rece. Ambele extreme sunt derive de la echilibrul dorit si sunt instalari in puncte de orbire. Avem nevoie de amandoua dimensiunile ca sa fim oameni completi. Adulti. Mersul cum trebuie prin lume presupune folosirea egala a ambelor dimensiuni, a ambelor picioare. Derapajul spre una sau cealalta din cele doua dimensiuni e ca si cum am incerca sa mergem intr-un singur picior.

In cezura copilariei esti numai emotie. Numai emotia conteaza. Esti suparat ca nu ti se cumpara o bicicleta ca a prietenului de joaca. Ca nu esti lasat sa te joci dupa ora 22 afara. Ca dupa ce apare un alt fratior toata atentia pare indreptata spre altceva decat spre tine, spre deosebire de cum era inainte de venirea fratiorului. Ca nu te poti juca cu artificii. Ca nu poti lua in casa tractorasul din fata scarii desi parea sa fie al nimanui. Ca nu ai voie sa te scobesti in nas pe strada. Ca nu tu ai inceput disputa cu colegul asa ca nu intelegi de ce e in neregula sa-i intepi cauciucurile de la bicicleta. Ca nu ai voie cu rolele pe sosea. etc etc In orice conflict domestic cu un copil, motivul pentru care reusim cu greu sa netezim lucrurile este exact acesta – ratiunea incearca sa domesticeasca emotia pura. Cele doua insa au limbaje diferite. Cand esti copil si ai o structura de 80% emotie & 20% ratiune (construiesc artificial) e greu sa-l faci sa inteleaga ce este in neregula din ce simte. Motiv pentru care parintii care reusesc sunt cei care se adreseaza in primul rand dimensiunii emotionale (asigurandu-se ca cei mici se simt iubiti si protejati) fara sa neglijeze totusi sa stimuleze intelegerea si cresterea partii rationale dintr-un copil.

Ce se intampla pe masura ce cresti, ce se intampla cand esti adult? Dispar emotiile? Traiesti intr-un orizont liber de afecte? Not at all. Doar ca se intampla urmatorul lucru: dublezi parcursul emotional cu un parcurs rational. Filtrezi. Cataloghezi. Cantaresti. Nu le mai iei ca atare – raw – ci le interoghezi si in final le internalizezi dupa ce le-ai cantarit. Ca adulti am dezvoltat mecanisme prin care facem acest lucru automat fara sa fim constienti, insa exista si instante care presupun un proces de introspectie constienta si mai indelungat de intelegere si clasare a emotiilor. Copil fiind nu exista mult dincolo de emotie, emotia e cam tot ce ai. Ca adult insa emotiile nu sunt destinatia finala, sunt materia prima cu care lucrezi si pe care trebuie astfel sa le clasifici – fondate/nefondate, legitime/nelegitime, valide/nevalide, normal range/over the range etc Ceea ce inveti ca adult este ca emotia nu este o sursa de cunoastere absoluta. Este o sursa de cunoastere care trebuie folosita cu intelepciune. De regula emotiile sunt un indicator spre adevar insa uneori isi pot gresi tinta. Prin urmare sunt situatii cand trebuie sa nu le oferim creditul pe care il pretind.

Cand esti palestinian si ai un frate ucis intr-un conflict cu evreii e greu sa nu ai afecte negative fata de evrei. Te poti trezi adult, peste zeci de ani de la incident, intr-un cu totul alt context decat cel conflictual, nutrind o antipatie pentru vecinul de vis-à-vis,  intamplator evreu, in ciuda faptului ca este un om ireprosabil. Astfel ca esti nevoit sa iti procesezi sentimentele. In instanta ta interioara poti lamuri ca afectele nutrite sunt in neregula, ca uneori sunt nelegitime sau chiar neconforme cu realitatea.

Ce se intampla cu toata aceasta procesare? Dispar afectele? E suficient sa le explici ca sa le indrepti sau sa le faci sa dispara? Absolut deloc. Insa asta este ceea ce te deosebeste de un copil si te face adult – legitimarea sau delegitimarea lor, validarea sau invalidarea lor. Nu le poti controla – sa le ai sau sa nu le ai, insa poti sa nu le dai curs sau sa nu te instalezi de partea lor, sa le validezi sau nu ca realitate, sa le validezi sau nu ca instanta de stabilire a conduitei. Copil: “Mi-este antipatic si nu conteaza de ce. Ma irita. Doare. Full stop.” “Mi-amintesc bine cat am suferit. Mi-amintesc ca eram suparat pe tine. Nu conteaza de ce. Nu conteaza daca erai sau nu de vina. ” Adult: “Simt ca am antipatie fata de el insa stiu ca e nefondata si ca nu am motive pentru care sa-i port aceasta antipatie. ” “Am amintirea disconfortului, a resentimentului  insa stiu ca nu ti se datorase tie in cele din urma. Trebuie sa nu-mi creditez dimensiunea emotionala aici. ” Emotie 0 – Ratiune 1.

Nu exista om care sa scape acestui travaliu. Toti nutrim in anumite momente emotii care nu sunt conforme cu realitatea si pe care suntem nevoiti sa le aducem in matca lor. Incremenirea in orizontul emotiei brutei (i.e. “eu asa am simtit”, “eu asta am simtit si nimic altceva nu conteaza”, “am simtit asa si nu conteaza ca nu am dreptate”, “am simtit X ergo lucrurile sunt X” etc) este dovada de imaturitate sau de prostie. E o demisie de la rationalitatea care ne-a fost adaugata animalitatii.