nolongerinbetween

Archive for October 2012

xxx

Tot ce am mai bun in mine datorez abuzului. Abuzul e insa un pariu riscant pentru un suflet inca in formare, proaspat iesit din gaoacea dumnezeirii. Rezultatul pentru cel abuzat poate fi amprentarea indelebila a ceea ce numim instinct moral, revelatia brusca a Nordului sufletesc sau dimpotriva, in mod paradoxal, imitarea comportamentului refutat initial, copierea agresorului. E un pariu 50-50 pe care, daca as fi parinte, as fi incapabil sa-l administrez. As alege mai degraba calea sinuoasa si ocolitoare a educarii prin transfer de autoritate.

M-am intrebat, ca orice om chinuit de chestiunea identitatii, in marginea intrebarii “cine suntem?”, care este radacina instinctului nostru moral. Cat este construct social, normare a comportamentului (anti)social, incercare de a domestici  pasiuni si a limita instincte primare care lasate libere devin autodistructive, povestiri in cheie morala transmise din generatie in generatie si sadite de societate in sinele nostru si cat este cod de instructiuni innascut, cat este un dat aprioric continut deja in sinele nostru la nascare, cat este ADN sufletesc. Imanenta versus transcendenta. Pozitivism versus metafizica. Empirism versus rationalism. Altfel spus, suntem o pagina alba pe care societatea isi scrie codurile etice, decalogurile (Locke) sau suntem o pagina deja scrisa, cu un decalog innascut, care se activeaza automat si pe care nu facem decat sa-l descoperim, nu sa il cream (Leibniz). Nu iau in calcul multitudinea de prescriptii etice care sunt de multe ori diferite de la o cultura la alta, de la un timp la altul, ci corpusul central, fundamental care este, surprinzator sau nu, in mare masura comun oricarei culturi si civilizatii.

Nietzsche, de exemplu, plaseaza nasterea moralei in resentiment. Morala traditionala (“a sclavilor” cum o denumeste el) ar veni din slabiciune, din lipsa de vitalitate si din nevoia lor de a-si asigura astfel supravietuirea. Pozitie refutabila usor, daca intelegi bine ca puterea sta in controlul ei nu in expresia ei fara rest.

Pentru mine gestul intemeietor al moralei este primul abuz. Poti fi cel abuzat sau doar martor al abuzului. Esti copil, ai trei ani. Fratele tau sparge vaza de cristal, mostenire pazita reverentios de-a lungul a patru generatii. Esti doar tu in camera cu el. La aparitia alarmata a mamei, ai surpriza neplacuta sa asculti cum fratele tau da vina pe tine. E un soc! Esti admonestat, bruscat, se tipa la tine, pedepsit. Orice incercare de a te apara si de a te dezvinovati este ignorata. Te umfla plansul si tremuri usor de ceea ce mai tarziu o sa identifici ca indignare. Descoperi brusc si pentru prima oara ceva nou – justetea faptelor. Sau injustetea lor, dupa caz. Pana atunci, lucrurile erau placute sau neplacute. Within reach or not. Descoperi un atribut nou al faptelor – just / nejust. Categorii pe care le vei folosi toata viata din momentul acela si pe care nu le vei mai putea ignora niciodata. Indiferent daca te vei instala de partea justetii sau a injustetii lor. Cu siguranta, vei alterna, ca oricine, intre cele doua. Pe langa atributul justetii mai descoperi ceva nou –  posibila diferenta intre realitate si reprezentarea ei. Altfel spus – minciuna. Dintr-o data, desi esti un tanc de doi-trei ani, faptele se complica aiuritor, aparandu-ti ca adevarate sau false, drepte sau nedrepte, legitime sau nelegitime. Nu pricepi ce Moise opereaza clivaje in tine, impartind marea rosie a realitatii in doua, insa o data nascut intru morala, vei continua ineluctabil achizitia fiecarui principiu moral pana la inzestrarea finala.

 tumblr_megnrl3oJw1rqp51co1_1280

Abuzul mi-a fost o constanta companie din copilarie pana in viata adulta. Iar faptul ca am reusit sa nu ma dezvolt resentimentar imi va ramane intotdeauna darul cel mai de pret din cele cu care m-au inzestrat zeii. Am crescut, precum milioane de copii inaintea mea, in tipica familie disfunctionala, in ochii lumii respectabila dar care ascunde, dincolo de peretii ei dramele violentei domestice – certuri, scandaluri, betii, batai, teroare. Toata copilaria mea mi-am dorit ca tata sa moara si imi inchipuiam paradisul ca un loc in care suntem doar noi cu mama. Uneori beat o lovea atat de tare incat mama cadea la pamant lesinata. Nu mai misca. O impingea cu piciorul, usor speriat, de pe o parte pe alta spunandu-i sa nu se mai prefaca. Pentru mine mama murise. Avea sa moara iar si iar, la fiecare cateva saptamani, uzand ce-ar fi trebuit sa fie inocenta copilariei mele. Uneori o izgonea de acasa, si biata femeie ratacea in miezul noptii aiurea pe strazi, in timp ce el adormea had, intr-o rana pe scaun, cu mana pe sticla ucigasa. Pe acelasi scaun, a doua zi, spasit, rusinat, repetand intruna “cine, eu?” se lasa de bautura pentru toata viata, adica trei patru zile. “Nu exista tata bun. Aceasta-i lege.” spune Sartre in autobiografia lui. Si o spune cineva al carui tata a murit cand el avea doi ani. M-am dezvoltat astfel reactiv, construindu-mi identitatea prin negatie, prin distantarea de (anti)modelul parintesc, in opozitie cu abuzul la care am fost martor nemijlocit. Abuzul. L-am cunoscut acasa. La joaca. La scoala. In armata. La serviciu. Formele sunt multiple insa au intotdeauna la baza aceeasi forta scelerata, strambatatea, minciuna, uneori cruzimea si perfidia. Copil si adolescent fiind am detestat intotdeauna neputinta femeilor de a-si castiga independenta in fata barbatilor abuzivi, complacerea lor in relatii de co-dependenta care le dezumanizeaza si le distrug demnitatea. N-as fi crezut niciodata ca as putea ajunge in situatia lor sau a mamei. Mutatis mutandis. Tipurile de abuz pe care a trebuit sa le suport in relatie au fost ce-i drept rafinate. Nu tin de violenta fizica ci de inferenta stramba si perversa careia a trebuit sa-i fiu martor. Dar nu mai putin smintitoare.

N-a avut o copilarie fericita. In mare, experientele sunt comune, aceleasi abuzuri, aceeasi impostura jucata, aceleasi traume, aceleasi cicatrici nevindecabile, aceeasi ura fata de parinte, aceeasi incercare de a se defini prin ce nu este tatal sau. Daca as crede in psihanaliza as spune ca are un complex oedipian nerezolvat, cat timp dorinta de patricid inca musteste in furia rece ce-l ineaca oridecate ori este zgandarit de tatal sau. Cred insa ca dramele noastre comune se despart in dezvoltarea resentimentara. Nimic nu mi se pare mai auritor decat repetarea abuzului de catre cel abuzat. Intrarea in cercul vicios al retalierii. Copycat. Ce infrangere a vietii poate fi mai mare decat sa sfarsesti prin a semana celor pe care-i urasti? Sa ajungi sa repeti ceea ce detesti. Ce dovada mai mare ca ai esuat si ca el a reusit, ca in ciuda incercarii tale de a te defini altfel, decat sa-i repeti firea, sa copiezi comportamentul celui care te-a abuzat. Sa il lasi sa te nasca astfel “dupa chipul si asemanarea lui.” Sa te transformi din abuzat in abuzator si sa faci ceea ce urasti presupune nu doar usuratate (o avem toti) cat, iertare de vorbe pretioase, o decadere schizoida in bolgiile subumanului… Epic fail. You are no better than him and that’s the end of it. You are your father.

***

“The best revenge is not to be like your enemy.”

Marcus Aurelius

70-of-abused-children-turn-into-abusive-adults-AD 2

Advertisements

domestic_violence

Nu poti infrange abuzul domestic. Raportul de forte e covarsitor in favoarea celui care performeaza abuzul. Adevarul e unu – pe cand eroarea e multipla. Relatia matematica 1+1 are un singur raspuns corect si o infinitate de raspunsuri gresite. Unele mai aproape de raspunsul corect decat altele, insa toate aflate oricum de aceeasi parte a erorii. Abuzat, esti captiv unei singure optiuni, fidel adevarului pe care-l intrupezi, in timp ce cel care abuzeaza are la dispozitie o infinitate de posturi ale strambatatii si minciunii pe care le poate incarna, pentru ca adevarul lui e fluid, mobil, nefixat de regula conformitatii cu realitatea. Numele meu este Legiune, pentru ca suntem multi. a  raspuns demonul din tinutul Gadarenilor (Marcu 5 :9). Singura modalitate in care ai putea schimba o astfel de dinamica oneroasa ar fi prin retaliere, prin intoarcerea abuzului, prin plasticizarea adevarului, prin adoptarea la nesfarsit a unei alte pozitii. Pentru multi dintre abuzati insa nu este o optiune.

A intra intr-o disputa cu cel care abuzeaza este sortit esecului din start pentru ca nu va respecta principiul identitatii din logica. Va intrupa orice pozitie posibila in disputa cu tine, pentru ca nu se supune nici unei reguli. Va fi A (si sustine a) cand ii convine sa fie A (si sustina a), B (si sustine b) cand ii convine sa fie B (si sustina b), C cand ii convine sa fie C, D cand ii convine sa fie D, E cand ii convine sa fie E etc in ciuda faptului ca este X. In timp ce tu nu ai decat o optiune, cea de a fi fidel adevarului pe care il reprezinti. Daca ai fi interesat sa castigi in disputa cu el, indiferent de mijloace atunci lucrurile ar sta altfel. Dar nu esti. Orice argument folosit de tine, care tie ti se pare peremptoriu si care ar inchide disputa va fi refutat in numele unei noi optiuni pe care o va imbratisa (a, b, c, d, e, f …. z). Si in timp ce el se afunda din minciuna in alta minciuna, adaptandu-si reprezentarea realitatii la nesfarsit, tu vei da tarcoale frustrarii innebunitoare.

–         El : Altadata sa-mi spui si mie de planurile tale !!! De exemplu, ca vii in Bucuresti singur. < A >

–         Eu : Ti-am spus foarte clar ca o sa vin acasa cu microbuzul de la ora 7.

–         El : Errr …. Nu-mi amintesc sa-mi fi spus ca vii sigur cu microbuzul.  < B >

–         Eu : Poftim? Cum sa nu-ti amintesti cand ne-am si ciondanit si confruntat pe tema asta? (argument peremptoriu). Cum poti sa ma sanctionezi ca nu ti-am spus cand am fost foarte clar in aceasta privinta si nu am lasat loc de neintelegeri ?!

–         El : … errrr…. errrr…

–         Eu : Incearca sa raspunzi pentru ca m-am saturat sa iei intrebarile mele ca fiind retorice ….

–         El :  Auzi, stii ceva? Ai de gand sa stam aici toata ziua si sa cauti cearta ? < C >

Epic.

tumblr_m9nqc8sEcK1rzgx44o1_500

In raspar cu jumatate din crestinism, insa in acord cu cealalta jumatate, cred ca viciul suprem este cruzimea. Nicaieri ca in rautatea gratuita nu mi se pare ca te-ai distantat mai mult de chipul Creatorului dupa care ai fost modelat. Nici in mandrie. Nici in pervertirea sexuala. Nici in necredinta. In cruzime nu mai e nimic de salvat in tine pentru ca te-ai livrat fara rest si de buna voie Raului. Comparatia cu lumea animala, in beneficiul lor insa, este adecvata – animalele nu ucid niciodata din cruzime, din placerea de a face rau. Istoria omenirii nu e altceva decat istoria desprinderii omului nu din animalitate ci din ispita demonizarii. Dupa Holocaust insa nimeni nu-si mai face iluzii. Toata lumea a inteles ca civilizarea noastra e fragila si ca dincolo de spoiala de oameni rezonabili pe care o avem in vietile noastre de zi cu zi locuiesc monstri. Banalitatea raului, cum bine o denumea Hannah Arendt, o ascunde bine privirii.

S-ar zice ca pe masura ce inaintezi in varsta intelegi ca viata nu e in alb si negru, si ca spre deosebire de tineretea entuziasta care obnubileaza nuantele, descoperi intelept o infinitate de gri-uri in palimsestul ei. Surpriza mea este ca dimpotriva, pe masura ce imbatranesti si esti astfel tot mai mult martorul Raului in cruda lui desfasurare, sfarsesti inevitabil maniheist si dogmatic. Nu pentru ca n-ar exista gri-uri. Ele exista. Nu pentru ca oamenii cruzi nu sunt capabili razlet de gesturi nobile. Sunt. Nu pentru ca oamenii buni nu sunt capabili de marsavii. Sunt. Ci pentru ca intelegi ca infinitatea nu e de partea gri-urilor. Gri-urile exista, insa contrar mitului, sunt slab reprezentate. Tipologiile sunt conglomerate mai degraba in zona albului si a negrului decat in cea a gri-ului intermediar. Oamenii sunt mai degraba buni sau rai decat hibrizi caldicei. E o demisie pioasa sa crezi altceva. Una din manifestarile ei am trait-o toti post-comunist spunandu-ni-se toti suntem mai mult sau mai putin vinovati… toti am cedat… nimeni nu e inocent… nimeni nu e perfect… nimeni nu se poate erija in postura de judecator… nu poti judeca in alb si negru … etc . Sofism bine calculat, din moment ce daca toti suntem o apa si un pamant, daca totul e gri, atunci nimeni nu e responsabil. Ceea ce e fals si pervers deopotriva.

draft_lens17547808module147635109photo_1295410293domestic_violence_facts.j

Facandu-mi curatenie in fisierele din calculator am dat peste una din incercarile mele ultime de a-l reach him out … parte a unui proiect de anvergura din care celelalte parti insa n-au ajuns sa-i fie livrate si recitind nu pot sa nu ma intreb … amintindu-mi groteasca mutilare finala …

«Ce incerc sa spun aici nu este ca intrand intr-o relatie, iubind si lasandu-ti Sinele sa fie “altered” de fiinta celuilalt, te astepti sa nu fii ranit, ci ca te astepti ca celalalt sa nu te des-fiinteze, te astepti ca ranile sa nu fie de natura sa disloce sufletul, te astepti sa nu se urce cu picioarele pe sufletul tau. E inevitabil sa ranesti, insa una e sa ranesti ca intarzii si nu dai telefon … si alta e sa ranesti razand de infirmitatile lui sau abuzandu-l sexual sau dandu-l afara din casa sau cautand alti parteneri pe la spatele lui etc etc. Exista lucruri care ranesc si exista lucruri care ranesc desfiintand. Dragostea pe care o simti pentru cineva nu te va impiedica sa-l ranesti insa te va impiedica sa-l ranesti in anumite feluri.  Altfel spus, dragostea, daca exista, va stabili niste limite, va limita puterea distructiva pe care fiecare din noi o avem unul impotriva celuilalt. Ca o centura de siguranta, ca un mecanism airbags care se declanseaza cand exista riscul folosirii intr-un mod nelegitim a puterii pe care o ai asupra celuilalt. Dragostea celuilalt nu e o garantie ca nu vei fi ranit dar e o garantie ca nu vei fi mutilat sufleteste.  (…) Nu iti cer sa nu simti furie si dorinta de a pedepsi chiar si pe cei pe care ii iubesti. Nu iti cer sa nu simti dorinta de a schilodi sinele pe care ti l-am oferit. Ar insemna ca iti cer imposibilul. Iti cer sa nu o faci.  »

… cum poate sa-si oculteze propria cruzime cu atata nerusinare?

***

“Caci bunatate voiesc, nu jertfe. Si cunostinta de Dumnezeu mai mult decat arderi de tot.” (Osea 6:6)

tumblr_mdyb38Cqy81qknsu0o1_500 ed

Abuzul verbal. Noua marota a psihoterapiei familiale si de cuplu. Le-a trebuit o suta de ani sa descopere o forma de abuz veche de cand lumea, prezenta in ograda fiecarei familii. Denumire usor improprie, atata timp cat abuzul nu e exclusiv verbal, mare parte e de fapt non-verbal, insa e greu de gasit un cuvant care sa acopere bine violenta domestica alta decat cea fizica.

Ce il face terifiant ca abuz este ca e ignorat total de cel care performeaza abuzul. Spre deosebire de formele de abuz fizic, care sunt la vedere si care nu pot fi ocultate de agresor, abuzul verbal e subtil si se sustrage de obicei constiintei celui care abuzeaza. Un bataus stie / constientizeaza ca isi bate nevasta, doar ca isi auto-legitimeaza violenta. Un abuzator verbal insa (in sensul larg folosit de psihoterapie) nu va (re)cunoaste niciodata ca abuzeaza. Nu atat din negare cat din orbire si lipsa de discernamant psihologica.

Mediul abuzului verbal e inferenta. Iar calea regala spre el este sofismul, silogismul stramb si minciuna. Luati orice dezbatere publica in care apare C.V. Tudor sau Gigi Becali si ceea ce o sa va sara imediat in ochi e lipsa de consistenta logica a fiintei lor. Schilodirea onestitatii. Vor afirma orice si oricum, fara nici un fel de rigurozitate logica, intr-un amestec smintitor de adevaruri si minciuni, unele crase, unele inocente, unele cu intentie, unele fara intentie, jumatati de adevaruri, jumatati de minciuni, sofisme, paralogisme, argumente circulare, ridiculizari ale adversarilor, intimidari, imposturi, eschive, indignari, false indignari etc. In repertoriul lor poate intra orice, ca intr-un ghiveci de fiinta, atata timp cat dau impresia ca au dreptate. Pentru ei nu conteaza atat argumentul, cat sa nu lase garda jos si sa se vada cumva ca ar fi dovediti. Nu logica conteaza, ci psihologia. Nu-i poti infrange niciodata, pentru ca nu exista reguli cu ei. In disputele cu ei nu e posibil un quod erat demonstrandum.

Abuzul se naste din injustitia unui astfel de negot. De o parte incercarea de a respecta regulile jocului, de a avea niste repere fixe, de a te pastra in marginile adevarului si autenticitatii. De cealalta parte, nerespectarea regulilor jocului, repere fluide, inlocuirea regulilor jocului cu propriile reguli, minciuna si falsitatea. Un dialog in astfel de conditii este o impostura. Nu e despre adevar, este despre putere. Cand e vorba de politica si chestiuni publice e frustrant dar miza nu e atat de personala. Cand e vorba insa de o relatie in care pui suflet si in care incerci sa nu te falsifici, atunci folosirea constanta a unei astfel de inferente strambe de catre partenerul tau poate fi innebunitoare. Esti neputincios. N-ai nici un maner de care sa-l apuci pe celalalt. E ca si cum ai incerca sa prinzi un balon dupa ce mainile iti sunt bine sapunite. You simply can’t.

tumblr_mdfqkmZZpU1rzgx44o2_250

M-am intrebat, in relatia defuncta, pe masura ce formele de abuz emotional au devenit tot mai clare, care e sursa abuzului. Unde e localizat raul. In neputinta lui de a rationa cum trebuie? In lipsa de gandire articulata? E un deficit de intelegere? Cu siguranta nu. Radacinile abuzului nu sunt in modul de gandire, ci in perversiunea sufleteasca. In lipsa de caracter, nu in lipsa de intelegere. Argumentarile sunt frauduloase nu pentru ca ar fi incapabil sa rationeze corect, ci pentru ca e incapabil sa fie onest no matter what. Lipsa de onestitate intelectuala e doar o reflexie a lipsei de onestitate sufleteasca. Miza sufletului sau nu este niciodata onestitatea si autenticitatea, ci mandria, dominarea si salvarea aparentelor. Boala este mai degraba a inimii decat a mintii. Nu atat Aristotel si scolasticii trebuiesc frecventati asiduu, cat Hristos si duhovnicii…

Cine il cunoaste mi-ar putea reprosa ca o comparatie cu C.V. Tudor e improprie. Comparatia nu-i face cinste, evident. Eu nu incerc insa sa transfer tarele de la un personaj la altul. Mai mult, unii, cunoscandu-l,  ar contesta nu numai improprietatea comparatiei cat si adevarul ei. Cum sa fie asa cum il descriu? E imposibil. Ceea ce nu ma surprinde. In timp ce Adrian Paunescu era adulat in anii ’70 de catre toata lumea, prima lui sotie (Constanta Buzea) traia o viata de cosmar. In intimitatea casei lui, Adrian Paunescu era un tiran odios. “Pe infundate, fara martori, devine canalie.” Jurnalul Constantei Buzea publicat de Humanitas da masura duplicitatii personajului si a divortului total care poate exista intre figura noastra publica si cea privata. Cum se face atunci ca nu toti percep relationarile abuzive? Ei bine, exista un aspect obiectiv si unul subiectiv care trebuie mentionat in abuzul psihologic. Aspectul obiectiv este ca, din moment ce abuzul isi are cauza in defectul de fiinta al subiectului, al celui care abuzeaza, el se va manifesta (more or less) cu toata lumea. Gradele de abuz sunt insa diferite. Iar gradualitatea nu mai depinde atat de subiectul abuzului cat de obiectele lui. Acesta e aspectul subiectiv. Atata timp cat te lasi asimilat, absorbit, luat in posesie de celalalt, nu ai cum sa simti abuzul, sau prea putin. Un sclav nu are cum sa simta ca abuz servitutea si desconsideratia atasata unei comenzi, pentru ca e ceea ce se asteapta sa faca. Un stapan de sclavi nu simte ca abuzeaza when bossing around un sclav, pentru ca i se pare ca este conform statusului sau. Atata timp cat te lasi dominat si nu esti dispus sa-l contrariezi, abuzul e minimal. Abuzul creste numai pe masura ce ii opui rezistenta si-i chestionezi hegemonia. Rezistenta e combustibilul care alimenteaza abuzul. Metafora cu hidra care-si multiplica capetele si atrocitatea, pe masura ce-i tai un cap e ce-i drept facila insa adecvata. Daca esti o sotie submisiva, cu o incredere in tine erodata, cu impresia ca you are out of his league, indiferent ca e complet neadevarat, atunci posibilitatile sa trezesti “hidra“ si sa alimentezi abuzul sunt mici. Abuzul va exista oricum, insa nu va fi intetit. Pentru ca nu-i vei opune rezistenta si nu-i vei contesta suzeranitatea. Daca insa te vezi egal cu el si te lasi locuit de demnitatea fiintei, atunci n-ai cum sa nu percepi abuzul si n-ai cum sa nu-i opui rezistenta. Cu cat mai mare rezistenta si contrarierea cu atat mai mare intetirea abuzului. Cu cat mai mare neacceptarea vasalitatii cu atat mai adanca cufundarea in mâlul absurdului.

Este ceea ce a distrus in final relatia noastra. Pentru prima oara in viata lui a dat peste cineva care, desi cazut sub sarmul lui (incontestabil), nu i-a cumparat la pachet si fiinta in integralitatea ei. Parte din ea trebuie refutata pentru ca e defecta. Ceea ce pentru cineva cu un ego mai mare decat insasi marginile fiintei lui (ei bine, da, se poate si asa) e impardonabil. O stiu prea bine. Din proprie experienta. Traiesc, eu insumi, cu aceasta ispita in fiecare zi…

 draft_lens17547808module147635110photo_1295408758domestic_violence_abuse.j

***

”Haos permanent în odaia lui Adrian. Se răsteşte că nu-şi găseşte lucrurile, fie că i le pun la locul lor, fie că i le las pe unde şi le aruncă! Adoră să se răstească, să poruncească şi să fie slugărit. Ioana îi cară pantofii. Eu nu mă împac cu tratamentul şi nu mă supun. Grijile mele nu mi le ridică nimeni de pe umeri în caruselul obligaţiilor asumate. Îmi vine rău de oboseală. Sunt chiar vlăguită, şi asta mă sperie şi mă înstrăinează…”

”Nu revine asupra textelor decât atunci când le citeşte prietenilor, de la care aşteaptă extaz şi aplauze. Şi le primeşte! Nu suportă nici cea mai mică amendare. Ceva nu mi se pare în ordine. Se iluzionează că absolut orice scrie si spune e desăvârşit. Vrea să-şi adune poemele politice într-o carte cu care să devină temut…”

Îl acuz pe Adrian de meschinărie. Cred că i-ar plăcea să mă şi lovească, nu numai să mă nimicească din priviri. Recunosc, furioasă, că am început să mă tem de el, fizic sunt vulnerabilă, nu mai am resurse pentru refacere de la un scandal la altul. Uneori arată ca un nebun şi mă înfior. Cel mai tare m-am speriat când a încercat să mă convingă că mi-a dat în păstrare o sumă mare de bani. Poate că mă confunda cu altcineva, dar poate că a făcut teatru ca să se distreze. Ori poate că înnebunise pe moment? Aici, între patru pereţi, pe întuneric, n-am scăpare. Ma terorizeaza tenace pana incep sa plang. Plang de stupoare, de neputinta, de disperare. Pe înfundate, fără martori, devine canalie. ”

“Imi cauta cearta din fleacuri. Imi tine socoteala cum imi cheltueisc colaborarile. Se uita in farfuriile noastre si compara bucatelele. Raman consternata, ametita. Diabolic, ma urmareste, vrand sa cedez, sa izbucnesc sub teroare. Viseaza sa tremur de frica, sa ma vada distrusa. Decade moral pana la desfigurare. De multa vreme nu-l mai insotesc in escapade nocturne cu prietenii. Evit pe cat pot programul impreuna si dresajul penibil, ridicol daca n-ar fi si crancen. 

Ambitia de a fi lider de grup il munceste, dar inca nu-i iese. Oricata galagie face, tot altii ies mai talentati, mai cultivati, mai boemi, mai liberi. Inteligenta lui, sclipitoare, nu are clasa. Reuseste prin energie, cantitate, exces. Lacom si avid sa parvina. Isi simte valoarea, superioritatea, dar e superficial totusi, posesiv, violent si gelos. Discernamantul lui e cel mai usor de tocit cu lingusiri. Ai mei s-au dumirit ca lucrurile aluneca spre prapastie. El se plange si nu admite ca si eu as avea de ce sa ma plang. Divortul, spre uimirea celor care au apucat sa vada in noi doi perechea exemplara, familia implinita…

Teroarea din copilarie, cu tata, se repeta la alt nivel. In realitate nu ma surprinde maniera. Tratamentul ma gaseste cu temele facute. Dar unde e consolarea? Complexati amandoi, frustrati si ei in copilaria lor, si la tinerete in cautare de victime pe care sa le mutileze psihic, asupra carora sa-si exercite instinctul puterii. In tata zace si astazi un lup singuratic, un timid cu surasul pe buze si cu dintii stransi.”

”Câteva luni după naşterea Ioanei, stând noi de vorbă, încercam să-l asigur că următorul nostru prunc o să fie băiatul pe care şi-l doreşte. Dar îi scapă o remarcă aiuritoare, că lui i se vor naşte numai fete. Cum aşa? Şi fără să-i pese de efect, mi se spovedeşte cu orgoliu că este tată şi la altă casă. Că o nebună îndrăgostită de el, femeie măritată, i-ar fi născut gemene. – Eşti convins că sunt ale tale? – îi spun. – Vrei să le vezi? – îmi răspunde. Îmi aranjează o întrevedere cu mama fetiţelor. Îmi scrie adresa şi până seara mă trezesc, ca teleghidată, sunând la uşa unui imobil, undeva, în zona Amzei. Îmi deschide o blondă nisipie care mă pilotează în tăcere catre un pătuţ dublu cu grilaj, în care copilele îşi zbăteau bucuroase mânuţele şi genunchii, între păpuşi şi sumedenie de jucării într-un aranjament ostentativ. Este mai scundă decât mine, transpiră cuprinsă de un tremur abia perceptibil. Nu spune mare lucru, instruită probabil de el la telefon. Nu se aşteptase, deduc, să mă vadă atât de calmă. Eram edificată. Casa mirosea a lapte şi a vanilie, ca şi la noi. Fetele – copii identice ale Ioanei mele. Eu nascusem în iunie, ea în septembrie. Adrian reuşise performanţa de a trăi liniştit, pendulând fără istov între două femei însărcinate, una mai naivă decât alta, nevasta şi amanta, alăptându-i pruncii dolofani. Orgoliul ma impiedica sa evaluez corect situatia, penibilul, pericolul, avaria. Rănită, minţită, nu mă văd in stare sa-l iert. Avusese tupeul sa-mi atraga atentia ca femeia e schizofrenica, deci sa ma astept la cine stie ce reactie. Cum probabil ca si pe ea o pusese in garda ca as fi dusa cu pluta. Pe ea n-o condamn. Himerele ei, iluziile ei sunt ca şi fireşti, ca şi ale mele oarecum. Dar pe el nu-l absolv de vinovăţie. Instantaneu amestec de stupoare si greata. Il integrez in tagma celor ce sacrifica pentru fleacuri sfintenia celuilalt…”

“Suntem impreuna de opt ani. Anii euforici au fost primii patru. Cand ne-am casatorit oficial, fuseseram amandoi temerari in saracia noastra. Credeam ca starea aceasta de solidaritate leaga oamenii fara sa-i salbaticeasca pe dinauntru. Schimbarea s-a produs relativ lent, cu oscilatii si reveniri, alunecand semet catre raul de proportii de acum. A fost o nebunie sa ma las ocrotita de un copil plin de demoni in crestere, de o fiinta anarhica si nedisciplinata. Grabit sa invinga, nu conteaza prin ce mijloace. Sa ma ocroteasca spre a ma supune. Sa-i raman in permanenta la indemana, ca o prada pe care sa nu o extermine fizic. Grabit sa parvina, sa-i copleseasca pe naivii investitori de suflet printre care ma numaram. M-am tot gandit in acesti ani ca la temelia comportamentului sau sunt complexe nerezolvate la timp. Si viata noastra a devenit o bizarerie, un ghem de lana cu molii – minciuna ce se complica si din vina mea, pana astazi, intr-o criza crancena, intr-un nesfarsit razboi fara invingatori… “

“Omul care minte este in stare de orice ticalosenie. Minciuna e semnul unei dezordini interioare, este o infirmitate morala. “

“Imi place o curea de piele lata, cu catarama, si-l rog sa mi-o cumpere. I se pare deplasata cererea mea. Se infurie si ca pedeapsa ma abandoneaza in mijlocul Parisului. M-am pomenit singura, speriata ca nu stiu sa ma intorc la hotel. Am ramas un timp locului, stupefiata ca se-ndura sa-mi faca asa ceva. L-am asteptat sa reapara, sa se intoarca. M-am uitat o vreme de jur imprejur, pana am inteles ca-si face jocul lui preferat, sa ma chinuie, ca spaima mea il binedispune, il face sa se simta puternic, il distreaza. Aproape de hotel, imi apare cumva din fata, razand ca un elefant. Ma urmarise ce fac. De la o taraba colorata de pe trotuar, imi cumpara (fara sa mi-o mai doresc) cureaua cu pricina si mi-o inghesuie in poseta. Mutismul meu dupa aceasta dovada de sadism il infurie. Ma toaca marunt. Fie! Omul nu mai merita increderea mea si mutismul la relele tratamente e singura mea putere, sa nu ma dezagreg, sa nu mi se arda filamentele.

Ma abordeaza cu o blandete care nu vesteste nimic bun. Ma invinovateste, se da victima. Ca, daca nu-l provocam, nici el nu m-ar fi lasat sa ma chinui. Asa sa fie oare? Trisor. Trucuri de demon satisfacut. Demnitatea mi se naruie. Mi se face greata. Tac. Cine stie ce lucruri anapoda i-as spune la nervi. “Tu nu ma intelegi. Sunt vinovat, recunosc, dar mie imi place sa fiu razgaiat. Sunt ticalos, dar si tu ma provoci…”. Ma feresc sa alunec pe dara perfidiei lui. Ma ia cu binisorul ca sa ma scoata din mutenie si sa ma infranga la loc deschis. Ceva fumega in mecanismul mintii lui. Nebunia asta ma uzeaza, ma imbolnaveste. M-a obosit cat pentru saptezeci de vieti. “

”Trăiesc lângă un disperat plin de nervi. La început nu era aşa. Nu ştiu dacă ce acumulez acum voi putea ierta, ori va veni un timp mai bun, şi altfel gestionat, în care să pot uita întâmplările degradante şi expresiile dure. Impetuos ocrotitor, vorbindu-mi pe toate tonurile, mai mult decât pot eu suporta, retezându-mi sistematic aripile cu aerul că mă îndrumă, mă înfundă într-o mizerie permanentă în care nu-mi convine să-mi las memoria trează, să înregistrez şi să rememorez.”

“Prinsa in artificial si in fals. Temperamentul lui torential, caracterul in stricare lenta, anormalitatea in manifestari tenace – le primesc intr-o amorteala si intr-o somnolenta acutizate in crize amarnice de fiere. Nu mai am puterea sa ma simt jignita atunci cand ma jigneste. Ma imbolnavesc instantaneu. O stare de confuzie se perpetueaza intre noi si nu mai am energia s-o limpezesc, sa mi-o explic sau sa renunt eroic la tot, urlandu-mi revolta si resentimentele, acceptand dezastrul, anomalia spectacolului abuziv. In fiecare ceas exasperarea trebuie diulata, topita, depasita prin efort de vointa… “

(Constanţa Buzea – ”Creştetul Gheţarului”, jurnal 1969-1971)

532357_384349934980256_2129033497_n2

Some of the tracks that came along while on the rebound. The sad thing is that I had to leave them behind as well for it reminded me of too many scars …

Depressive_10_Wallpaper_ghbmb

– Ei si? E ca o coma din care te trezesti, imi arunca terapeutul, usor excedat de scepticismul meu.

– Opt ani???

– Da, opt ani. Bucura-te ca te-ai trezit. N-ai pierdut nimic. Back to the start. Te-ai trezit in acelasi punct ca acum opt ani.

– Nu prea seamana cu acelasi punct. Vi se pare ca mai am inocenta de acum opt ani? Vi se pare ca am acelasi capital de incredere “investibil” de acum opt ani?

– Atunci cu o amnezie. Descoperi ca ultimii opt ani sunt acoperiti de valul unei amnezii. E cam acelasi lucru.

– Dar eu n-am uitat as such. Nu e ca si cand as descoperi ca memoria mea are niste “bad clusters”. Sau daca este, e o amnezie pe invers. E ca si cum am memoria unor lucruri care in sens profund nu s-au intamplat. Nu e ca o efigie care a fost stearsa prin nivelare. E ca o efigie pe dos, o efigie “negativa” daca vreti. Unde era relief e acum adancime. Unde era plus acum e minus.

– Am inteles.

– Cand realizezi ca ai trait o farsa, cand destinul joaca sarade cu tine, partea de factual ramane, insa orizontul de semnificare se schimba. Precum bine stim de la Nietzche incoace, nu exista “fapte in sine”, ci atribuiri de sens. Faptele sunt ceea ce le fac orizontul de semnificare. Existenta lor rezida in transcendenta nu in imanenta lor. Indiferent cum incercati sa conceptualizati experienta aceasta, coma, amnezie, farsa, whatever, chestiunea (ne)salvarii relatiei ramane. Eu nu m-am trezit inapoi in momentul T zero, ca si cum am ramas nemodificat de ceea ce s-a intamplat, nu sunt nici in momentul T -1, ceea ce ar fi un nonsens, ci in momentul T 0 plus o drama, in T 0 + o schilodire sufleteasca.

– Fair enough. Dar tot amnezia mi se pare genul proxim.

– Ce amnezie e aia in care intelectul sterge trecutul insa psihismul pastreaza trauma?

– E un mecanism de protectie. Precum bine stii de la Freud “eul nu este stapan in propria casa”.

– Un amnezic sanatos insa nu are constiinta amneziei, ignora ca-i lipsesc fragmente din memoria si durata lui. Nu stie ca nu stie. Viata lui continua nestingherita fara nici un conflict la nivelul sinelui. Daca n-ar fi Celalalt sa-i spuna ca are o problema s-ar ignora complet.

– Exact.

– Si atunci care ar fi diferenta specifica daca genul proxim e amnezia? Eu ce sunt? Un amnezic “bolnav”? Un amnezic cu constiinta absentei?  Un amnezic care stie ca  nu stie?

– Daca vrei. Mai exact ar fi un amnezic care simte ca nu stie. Continutul dramei e sters (via intelect), forma dramei insa supravietuieste (via emotie).

– Am inteles.  “In intelect nu exista nimic care sa nu fi fost inainte in simturi.”

–  Exact.

– Se vindeca?

– Da. Greu.

– Cum?

– Clasic. “Acolo unde era Sinele trebuie sa apara Eul”.

– Oh, am inteles. Reunificarea subiectului. Ma trimiteti la patriarhi, fie el Freud sau sfintii parinti…

– Cam asa.

– Si cum o fac?

– Constientizandu-ti furia autodistructiva si … iertand.

–  Pai si nu e o furie legitima? Sunt opt ani care nu s-au pierdut in neant de la sine. Mi-au fost stersi de catre cineva. Ca o carte care pe masura ce am scris-o a fost stearsa in urma mea, propozitie cu propozitie…

– E nerelevant daca furia e legitima sau nu. Tu ai o perspectiva legala, juridica aici. Ca orice om nedreptatit, sau care se simte nedreptatit, astepti o rezolvare a conflictului cu Sinele in urma confirmarii vinovatiei Celuilalt. Eu nu sunt insa avocat. Astepti un catharzis care nu o sa vina daca ai o “taietura” juridica a problemei, pentru ca in ea te definesti ca obiect. Astepti rezolvarea de la Celalalt.

– Pai si nu e normal din moment ce rana a fost creata de Celalalt? Nu e normal sa astept rezolvarea conflictului cu Celalalt printr-o confruntare cu el?

– Nu. Iar te instalezi in legal. Dincolo de un anumit punct, nu mai este (doar) un conflict cu Celalalt ci este un conflict cu Sinele. Iar un amplasament bun al Sinelui vine cand  te investesti ca subiect. Stii ca ai fost ranit, stii ca furia ta e legitima insa o depasesti iertandu-l. Iertarea e modalitatea prin care nu mai esti obiectul furiei ci subiectul care-si da propria determinare.

– Nu e usor sa ierti fara recunoasterea vinovatiei. Tehnic vorbind nici nu cred ca s-ar chema iertare.

– Corect, cele doua situatii sunt diferite. Iertarea insa e oferita in aceeasi instanta a Sinelui, chiar daca cu resurse diferite. Daca te imbarci intr-o astfel de calatorie a iertarii, intrebarea pe care trebuie sa ti-o pui, nu este daca este greu sau usor. Imaginea pe care trebuie sa o ai este aceea a unui spatiu dens, infinit, intunecat pentru care iertarea e singura usa de trecere dincolo spre lumina. Daca e greu sau usor e nerelevant. Daca e just sau injust e nerelevant. Singurul lucru relevant e ca e singura cale, singura usa spre tine…

tumblr_mbvntoHvM11rzgx44o1_500

Hiatus. My best friend nowadays. Despite overplaying his tunes I just can’t get enough of him.

“I gave you my hand and you told me that you’d never let it go so I said you’re the one I want to make a home with and maybe one day I’ll bear your children and maybe we’ll have a son and daughter and we’ll name them after us I’m kissing you …

You gave me your word and said you’d love me and that you’d never let me go so I said if we find that the world ends tomorrow I’d be content knowing that your lips were the last I touched with my own and I’m kissing you … you’d love me… you’d never let me go … you’d love me… you’d never let me go … ” (feat. Shura – Fortune’s Fool)

 


literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.