nolongerinbetween

Posts Tagged ‘abuse

In Johnny Depp vs. Amber Heard drama we find the full range of domestic violence (physical / non-physical, verbal / non-verbal) one can expect in a tumultuous, passionate, volatile marriage like theirs. From both sides. We may never know the complete truth of the abuse they inflicted on one another, but one thing is certain: she is not the victim she portrays herself to be. Writing an article to speak up against domestic violence and turning herself into a public figure representing domestic abuse, while being an abuser as well, was a blunder and a bad move. I love Johnny Depp and he seems to be a genuine kind of guy, a real sweetheart, but I also know how easily someone can project a different edulcorated image about themselves, divorced from their real self, so in marital disputes it’s somehow wiser to sit on the fence and remain neutral, unless you are privy to everything that was going on between the two.

However, what can easily sway me against her, if I were to take sides, is one particular kind of abuse I talked about in my blog before (here and here), one that permeates any human interaction and in which she seems to be particularly masterful: inferential abuse. I described at length this kind of abuse and the people who causes it. They are epistemic walls. Bricks. Concrete. No logic and argument can permeate them. Teflon people. Nothing sticks, no matter how sound, simple and obvious your argument is. You just cannot corner them and make them concede territory, let alone admit defeat. They will dodge your questions, move the goalposts continuously, change the meaning and usage of words, take their words back, flip back and forth, deflect, lie, double down, gaslight, deny, flip-flop, project, strawman you. You cannot win and the problem you face when you come across someone so dishonest intellectually is that you are powerless and can do shit about it. It’s rage inducing and maddening. The only thing you can do is just to disengage yourself from future interactions with them or to expose them to a third party, to an audience. The latter is something that Camilla was able to do, as a lawyer, given the circumstances of a public trial. But it’s not something we can all easily pull off and I pity Johnny Depp for all these years of epistemic abuse and mental torment where she would distort reality, lie blatantly, change semantics on a whim to accommodate her views and break any rule of reasoning with impunity. Her obvious lie and unwillingness to admit such a simple truth when cornered into a tight spot (i.e. she did not donate the money she had pledged, period) is telling for what the poor guy had to go through over the years.

As base animals we act out and express our cruelty through physical violence. But as superior animals, endowed with language, we verbalise our cruelty and manifest our vile nature through language. Either overtly by verbal abusing our peers or covertly by engaging in fallacious reasoning and intellectual dishonesty. The violence that comes through language and from slaughtering truth and honesty in our mundane interactions, when our misguided pride gets in the way, is no less damaging and heart-breaking than physical violence. God knows how battered and bruised I am left after arguing with big-headed idiots. I’d rather take a punch than their doolally reasoning.

Advertisement

At the first sign of intellectual dishonesty when talking to someone just run. Run like your life depends on it. I learned this lesson the hard way, after allowing too many people to push my buttons and drive me insane with their disingenuity. No more. The age of martyrdom is over. If you think they actually lack depth not honesty, then you can carry on and hope for the best. At the end of the day, we can all be stupid at times and we could do with some help to overcome our blindness and limitation. But if it’s a clear case of dishonesty and lack of integrity then do not waste your breath. Cut them loose.

My zero-tolerance approach is based on the following understanding: the statements contained in a back-and-forth exchange with someone vary in difficulty and complexity. We could say, for the sake of argument, they range on a scale from 0 to 5, where 0 is simple and 5 complex.

If you don’t find common ground on something complicated sitting at the top of the scale (4-5) that is perfectly understandable. At the top you’ll find competing truths, multifaceted realities, complex theories, conjectures, opinions, value judgements, predictions etc There is enough room to entertain different opinions. Exempli gratia. One might hold the opinion that the Swedish social democracy is better suited to make people happy than the American capitalist system, while someone else might think the opposite. One might think religion does more damage than brings benefits and we should break free from its grip while someone else believes it’s beneficial for our society and we should try hard to preserve it. One might think marriage is a religious institution sanctioned by God and so allowing gay people to marry would be a violation of his design, while someone else might think marriage is just a civil institution, a mundane architecture and so subject to change, if we decide to go that way. One might think that we need to do something radical to stop the global warming, even at the expense of our welfare, while someone else might think our human race can eventually adapt to the challenges and changes ahead of us, so any drastic measures would be unwise. These are competing truths. They are all legitimate to some extent. Even if they are eventually wrong, they are not straightforward wrong. Given their complexity one can entertain them without causing uproar and outrage.

At the bottom of our scale though (0-1) there are simple statements, hard facts, small bits of information that cannot be refuted. Inferential bricks. Simple atoms that cannot be broken down further. Paris is the capital of France. The Earth is not flat. Light travels faster than sound. The first crewed mission to land on the Moon was American. This is not a pipe. Trump is a patent liar. Palestinians don’t have full control of Gaza after Israel’s unilateral withdrawal. Rape is morally wrong. The glass on the table is red. Biden’s withdrawal plan from Afghanistan was a mess. Oil is thicker than water. While Ebola kills more than 60% of its victims and Covid-19 kills less than 4%, the latter is trickier because it doesn’t usually kill the hosts and so allows the virus to circulate undetected and spread across the world with greater impact. Lies are predicated on intention. Corelation is not causation. Kidnapping people and turning them into slaves is morally reprehensible. Smoking can cause lung cancer. It’s raining. Luther was profoundly anti-Semitic. There are more right-handed people than left-handed. etc

Now. In these simple cases, there’s no room for disagreement, for alternative facts, for competing truths. No let’s-agree-to-disagree crap. No grey area. These are not controversial issues but self-evident truths or truths where general consensus is well established. If you happen to come across someone with whom you don’t have a common understanding at the bottom end of our scale, where things are simple and non-controversial, then you should leave. It’s either stupidity or intellectual dishonesty and you are just wasting your time. If you don’t have a shared reality for simple unequivocal things there’s no chance you will find common ground further up on the scale for the more complex ones. If someone starts distorting simple hard facts to accommodate their beliefs it’s time for you to pack and leave. Distorting reality is off limits. If he says the Earth is flat, Trump is not a pathological liar and the chair is a lamp leave him be in his surreal distorted world. Don’t engage him in conversation any further. He is toxic. You won’t be able to reason with him no matter how hard you try and you’ll end up banging your head against the walls. Just run away and save your sanity. Protect yourself from the violence that comes from pride, stubbornness and intellectual dishonesty. Protect yourself from insolence and inferential abuse.

5e79b866136065e8c26e027bc2abd569

Fara nicio intentie, observ ca tema onestitatii intelectuale imi tot da tarcoale. Tocmai citesc cartea lui Marian Voicu “Matrioska mincinosilor: fake news, manipulare, populism”, in care accentul principal este pe razboiul hibrid dus de rusi, maestri incontestabili in dezinformare si propaganda, deunazi am terminat “A brief history of the Cold War” al lui John Hughes-Wilson, in care faimosul concept rusesc maskirovka este exemplificat pana la satietate, iar de cateva zile, ca sa continui seria ruseasca, m-am apucat de recitit (in tandem cu prietena mea buna de peste ocean si iubitul meu, ceea ce cred ca e pana la urma un tridem, huh?!) “Fratii Karamazov” a lui Dostoievski. Nimeni nu s-a priceput cred mai bine, decat Dostoievski, sa dea in vileag impostura si lipsa de onestitate care da tarcoale adancimilor noastre psihice. In fiecare din noi exista un Feodor Pavlovici, un maestru al disimularii, un tata al minciunii, care, precum in roman, trebuie ucis.

*

“Sunt momente când mincinoşii inveteraţi, care toată viaţa lor au jucat teatru, ajung să fie prinşi în asemenea măsură de propriul lor joc, încât încep să tremure de emoţie şi să plângă cu lacrimi adevărate, deşi chiar în aceeaşi clipă (sau o clipă mai târziu) ar putea să-şi şoptească în sinea lor: „Minţi fără ruşine si stii ca minti, nemernic bătrân, joci un teatru ieftin, cu toată mânia ta sfânta.“

*

“Nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui şi să nu mai aibă respect nici pentru sine, nici pentru lumea cealaltă. Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva şi astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-şi omoare urâtul, se lasă în voia patimilor şi a ispitelor trupeşti, şi, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el şi un animal? Şi toate astea numai şi numai fiindcă se minte şi pe sine şi pe alţii. Cel care se minte singur e intotdeauna pregatit să se simtă jignit. Uneori este foarte plăcut să fii ofensat, nu-i aşa? Adesea omul ştie precis că nimeni n-a avut intenţia să-l jignească şi că ofensa există numai în închipuirea lui, nu e decât minciună ticluită numai aşa, pentru plăcerea de a minţi, de a exagera lucrurile anume, ca să pună lumea pe foc, pentru că s-a legat de o vorbă, făcând din ţânţar armăsar şi totuşi, cine se supără, cine se îmbufnează ca fost jignit? Tot el; îi face plăcere să se simtă jignit, în sinea lui e chiar încântat, şi, dintr-una într-alta, ajunge să clocotească de ură…”

*

“Preacuvioşi părinţi, sunt pur şi simplu revoltat de purtarea domniilor voastre! Spovedania este o mare taină, pe care o cinstesc şi în faţa căreia sunt gata să mă închin până la pământ. Când colo, ce mi-a fost dat să văd? Acolo, în chilie, oricine intră cade în genunchi şi se spovedeşte în gura mare. Este permis, oare, să te spovedeşti aşa, în auzul tuturor? Sfinţii părinţi au statornicit că spovedania trebuie să se facă la ureche, numai atunci rămâne o taină şi aşa a fost din vechime. Cum e posibil să arăt de faţă cu toată lumea că sunt aşa şi pe dincolo… Înţelegeţi ce vreau să zic? Uneori poate că mi-e ruşine să spun tot. E scandalos ce se petrece aici! Nu, cuvioşiile voastre, aşa cum procedaţi dumneavoastră nu mai lipseşte mult ca omul să ajungă la autoflagelare… Cu prima ocazie am să fac un memoriu către Sinod, iar pe fecioru-meu am să-l iau acasă…

Nota bene. Feodor Pavlovici simţise unde era punctul lor slab. Cândva se răspândiseră unele zvonuri răutăcioase, care ajunseseră până la urechile arhiereului (şi nu numai în legătură cu mănăstirea noastră, dar şi cu alte mănăstiri unde stăreţia prinsese rădăcini), că stareţii ar fi foarte cinstiţi de credincioşi în dauna tagmei calugarilor şi, între altele, că ei ar abuza de taina spovedaniei etc, etc. Tot atâtea capete de acuzaţie fără nici un temei, care au căzut de la sine încă de atunci, şi la noi şi în alte părţi. Diavolul prostiei însă, care pusese stăpânire pe Fiodor Pavlovici şi care îl făcea acum să alunece zgândărindu-i nervii, din ce în ce mai adânc în abisul ruşinii, îi suflă la ureche această veche învinuire, din care el însuşi nu înţelegea nici o iotă. Nici măcar nu se pricepuse s-o formuleze ca lumea, cu atât mai mult cu cât în ziua aceea nimeni nu îngenunchease, nici nu se spovedise în gura mare, aşa cum pretindea el, în chilia stareţului. Fiodor Pavlovici nu avusese, aşadar, prilejul să vadă nimic din toate astea cu ochii lui, mulţumindu-se doar să repete unele zvonuri şi calomnii perimate, de care abia dacă-şi mai aducea aminte, în momentul când îi scăpase însă această prostie, îşi dăduse chiar el seama că era ceva absurd şi căutase să dovedească pe loc auditorului şi mai mult sieşi, că nu era totuşi nimic absurd la mijloc. Şi deşi ştia că fiecare cuvânt nu făcea decât să adauge o absurditate şi mai mare la cele de mai înainte, nu fu în stare să-şi pună frâu gurii şi-şi dădu drumul la vale.”

*

“Ba, daţi-mi voie! Chelălăi piţigăiat Feodor Pavlovici, făcând un pas înainte. Daţi-mi voie să spun tot ce am de spus. Adineauri, în chilie, v-aţi supărat pe mine că n-am fost cuviincios şi m-aţi făcut de două parale pentru că am pomenit despre porcuşori. Aşa-i place dumnealui Piotr Aleksandrovici Miusov, scumpa mea rubedenie, ca tot ce spune un om să aibă plus de noblesse que de sincerite; eu, dimpotrivă, prefer să aibă plus de sincerite que de noblesse, nu mă sinchisesc eu de noblesse.”

*

“— Ie te te! Bigotism şi poliloghie răsuflată! Fraze şi gesturi stereotipe! Minciuni învechite şi plecăciuni până la pământ: tipicărie curată! Cunoaştem noi plecăciunile astea! „O sărutare pe buze şi un pumnal în inimă”, ca în Hoţii lui Schiller. Nu-mi place ipocrizia, cuvioşiile voastre, eu iubesc adevărul; (…)

Mă răzbun pentru tinereţea mea, pentru umilinţele pe care le-am îndurat! Urlă el, bătând cu pumnul în masă, într-un acces de prefăcută revoltă. Nu ştiţi ce a însemnat în viaţa mea mănăstirea asta! Câte lacrimi amare n-am vărsat din pricina ei! Aţi ridicat-o împotriva mea pe propria mea soţie – o apucată! M-aţi afurisit în şapte soboruri, m-aţi făcut de râs şi de ocară în tot ţinutul! Ajunge, părinţeilor, trăim într-un veac liberal, în veacul vapoarelor şi al căilor ferate. Nici o mie şi nici o sută de ruble, nici chiar o sută de copeici, nimic n-o să mai vedeţi de la mine!

Din nou, nota bene. Mănăstirea noastră n-a însemnat niciodată nimic în viaţa lui şi niciodată Feodor Pavlovici n-a avut prilejul să verse măcar o lacrimă din pricina ei. Dar atât de mult se înfierbântase vorbind despre acele pretinse lacrimi, încât o clipă fu aproape convins că era întradevăr aşa şi, cuprins de înduioşare, îl podidi plânsul; în acelaşi moment, însă, simţi că era timpul să se oprească.”

*

“… Ivan nu poate fi sincer. E prea trufas pentru asta…”

*

” – Ba nu, nu v-am promis nimic. Dumneavoastra mi-ati spus sa fac asa, eu insa n-am promis nimic.

– Vrei sa spui ca nu te-am inteles bine? rosti Katerina Ivanovna cu un glas infundat si palind usor la fata. Mi-ai promis…

– Ba nu, ingerasule, nu scumpa mea domnisoara, nu v-am promis nimic! ii taie vorba Grusenka domol. (…) Poate ca v-am promis ceva, nu zic nu, mai adineauri, dar acum stau si ma gandesc… (…)

– Bine, dar adineauri spuneai… cu totul altceva… abia putu sa ingane Katerina Ivanovna.

– Ah, adineauri! Ei, ce sa-i faci…”

48393194_344751056075227_816769717317402624_n

Capture_7 XXX

Una din putinele calitati pe care le am, de cand ma stiu, este rezistenta totala la bullshit. La nonsense. La basini sau gogosi, cum le spun eu ireverentios. Spiritul critic. Circumspectia fata de fad-uri intelectuale. Fata de idei digerate de altii. Fata de metanaratiuni care se vor atotcuprinzatoare. Este unul din motivele pentru care nu ma alatur backlashului idiotic pe care il practica dreapta conservatoare fata de establishmentul politic cultural al vremii, si mai ales fata de stanga contemporana. Nu pentru ca nu e nimic de criticat in asezarea lumii de acum si nu pentru ca ideologia stangii ar fi fara de cusur. Far from it. Doar ca demonizarea stangii din circle jerk-urile internetistice, devenita, gratie mimetismului, mainstream intelectual, nu poate fi facuta fara sa inghiti, pe langa opiniile de bun simt, tone de nonsens. Ideea asta ca Raul de care are parte Fiinta poarta insemnele stangii (cu tropii binecunoscuti: politici identitare, feminism, corectitudine politica, postmodernism, globalizare, multiculturalism, politici de gen, egalitarianism etc) e reductionista pana la prostie. Raul nu stie geografie. Raul este democratic. Nu face discriminari. Este peste tot si vine de peste tot. Din toate directiile posibile. Efectul de echo chamber se instaleaza doar daca renunti la spiritul critic si la detectorul de minciuni si bullshit cu care ne-a inzestrat Dumnezeu cand ne-a dat darul gandirii.

But I digress. Nu despre contracultura dreptei reactionare, perfect legitima, voiam sa trancanesc. Ci despre trumpeti. Eroul meu preferat cand vine vorba de demantelarea BS-ului, a nonsensului, este James O’Brian. Neputinta lui funciara de a trece peste un bullshit livrat cu nonsalanta, incapatanarea cu care nu se lasa pacalit de tehnicile evazive, de dodging-ul celor intervievati, nerabdarea pe care o are cand acestia se duc pe piste falacioase si eficienta de a-i repune back on track-ul problematic, inversunarea de a opune faptele si logica vacuitatii impresiilor sunt admirabile. He can be a bit of a bully, dar numai daca iti bagi capul in gura leului pretinzand ca esti pe un teren safe si ca stii mai bine, in timp ce furnizezi verbiaj in loc de argumente. Vagueness instead of semantic clarity. Un exemplu magistral de caracter alunecos, de dodging, de shifting goalposts la nesfarsit, de imposibilitatea de a corner-ui un trumpet sa admita ca e gresit si ca e lipsit de onestitate intelectuala, este urmatorul:

Oh boy!

May the Lord open!

Minds and souls.

fc5e04371880e2bc5e40a60555d2d27c2

Motto: “There are two types of people: those who try to win and those who try to win arguments. They are never the same.” (Nassim Nicholas Taleb – The Bed of Procrustes)

In orice relationare este inevitabil sa ajungi si in zone unde armonia dispare si in care opiniile diverg. No surprise here. Lumea nu e guvernata de Unu, ci de Multiplu. Ar fi fost o surpriza daca era invers, daca negotul nostru sufletesc si intelectual ar fi sfarsit intr-o inganare debila in care toti am spune, crede si simti la unison acelasi lucru. Ce e surprinzator, pentru mine, este insa altceva. Modul la fel de distinct in care gestionam Multiplul. Modul diferit in care ne confruntam opiniile concurente. Pentru unii confruntarea de idei e despre adevar si urmeaza niste reguli stricte de validare a argumentelor, in timp ce pentru altii e despre putere iar regulile sunt pastrate doar in masura in care le servesc interesul, devenind fluide pana la disolutie. Now. Tendinta de a forta plasticitatea argumentativa, de a trage de un argument intr-o parte sau alta si a-l face mai elastic decat s-ar cuveni e comuna, ne este proprie tuturor. Fair enough. Nimeni nu-si paraseste punctul de vedere la prima pala de vant a unei instante critice. Nu e nimic gresit (unless you make too much use of it, unless you abuse) sa te reinventezi epistemic si sa incerci un alt unghi de atac, o alta perspectiva atunci cand iti este demonstrata precaritatea unghiului din care ataci problema. La fel de comun tuturor e si orgoliul ranit atunci cand trebuie sa iti reconsideri pozitia si sa dai castig de cauza celuilalt. Nimeni nu exulta cand este nevoit sa admita ca a gresit si reluctanta cu care oamenii renunta la un punct de vedere dovedit subred, mai ales in the heat of a debate, e proprie tuturor. Altfel spus, suntem toti tributari, to some extent, aceleiasi psihologii auto-protectoare fata de sinele fragil. Nu e ca si cum, in prima categorie, a celor ghidati de adevar nu de putere, intr-o confruntare de idei, s-ar afla niste masini inferentiale reci, perfecte, incapabile de afect sau imune la vanitati. Doar ca in timp ce acestia pot transcende psihologia si face astfel incat confruntarea sa fie totusi despre adevar, cei din a doua categorie sunt guvernati exclusiv de psihologie, de dinamica puterii, de neputinta de a concede teritoriu pierdut.

trump vOrzQ1s11xheo1_540

Cand si cand dai peste un astfel de individ, impermeabil la argument si pe care nu poti sa-l convingi de nimic. Sub niciun chip. Beton impenetrabil. Caramida. Zid epistemic. Nu pentru ca ai fi lipsit de persuasiune sau pentru ca argumentele tale nu sunt suficient de constrangatoare pentru a-l dovedi. Ci pentru ca individul este, ca sa construiesc un barbarism, nedovedibil. N-ai putea sa-l dovedesti nici daca ar trebui sa demonstrezi ca apa este uda. Nu exista nimic care l-ar dovedi. Daca l-ai intreba, in virtutea principiului falsificarii al lui Popper, ce ar trebui sa contina argumentul care sa-l faca sa isi schimbe opinia pe care o apara cu indarjire, nu ar sti ce sa iti raspunda. Pentru ca nu exista asa ceva. Intruparea exemplara a acestei categorii, the epitome of, ca sa continui barbaria anglizanta, o regasim zilele astea in persoana lui Trump si a celor care il sprijina entuziast. Poti inlocui bineinteles persoana lui Trump cu cea a lui Farage, Le Pen, Vadim, Dragnea, Badea, Ponta, Antonescu, Gadea, a sefului tau, a trollului de pe forum,  a colegului de munca, a fratelui, a pastorului din biserica, a prietenului, a parintilor, a exului, a vecinului etc, a oricarui altcuiva care are un negot dubios cu adevarul. Ceea ce au in comun este caracterul alunecos, faptul ca nici un argument nu se lipeste de ei, ca nu poti sa-i corner-uiesti argumentativ si sa inchizi confruntarea cu un q.e.d. Cand si cand livrezi sau esti martorul unui knock-down argument, al unui argument atat de constrangator incat te astepti sa ii vezi amutiti, adunandu-se de pe jos, bucatele, bucatele. Checkmate. Knockout. Yielding. Complete surrender. Throwing in the towel. Ti-ai gasit. Trumpetii sunt bine mersi, neclintiti, reinventandu-se la nesfarsit, ca o pasare phoenix imuna la silogism, din unghiuri si mai aiuritoare ca inainte. Moving the goalposts incessantly. Chestiunea nu e ca reusesc sa iasa din sah, legitim, prin refutarea argumentului tau, ci ca refuza realitatea categoriei de sah-mat. Caracterul definitiv al acestuia. Muta calul, aiurea, pe diagonala si il interpun blatant intre tine si regele lor. Muta nebunul, ilicit, in linie dreapta si ies din sahul constrangator. There. Infrangere evitata. Partida relansata. All is well in Gilead. May the Lord open.

“I didn’t say that. And even if I did, I didn’t mean that. And even if I did mean that, you don’t understand what I am saying. And even if you do understand, it’s not a big deal. And even if it is, others have said worse. And even if they haven’t I am right and you are wrong… “

ecd85b827aa351298df9087cc2ffbee06

Ceea ce descriu aici e o forma de injustitie, de abuz, de violenta. Smintitoare. Daca am incerca sa translatam tipul asta de confruntare, din zona inferentei intr-o zona mai mundana, fluidizarea asta nepermisa a regulilor nu ar putea fi facuta cu impunitate. Acolo trisatul ar fi sanctionat cu un pumn si cu un nas spart. Violenta ar fi reglata fara probleme, barbateste, prin retaliere, prin violenta. In zona inferentei insa, un trumpet poate spune ca pipa de pe masa nu este o pipa, fara sa se trezeasca cu un pumn in mecla, ci doar cu pumnul tau in masa indignat. Poate infera cu impunitate ca din moment ce soarele rasare dupa cantatul cocosului, atunci rasare din cauza lui, fara sa-i poti sanctiona siluirea logicii. Poate spune, cu nerusinare, intru deplina ta exasperare, ca nu a spus ce tocmai a spus fara sa-i poti face nimic ipochimenului. Poate spune, in mod repetat, A si pretinde ca de fapt he meant B all along, vina fiind bineinteles a ta ca nu faci substitutille de rigoare hermeneutice. Poate sa isi schimbe opinia on the fly de cateva ori in aceeasi conversatie, sa faca backtracking on his previous stances, ca intr-o anarhie ideatica, neguvernata de nicio regula, fara sa-i poti sanctiona promiscuitatea intelectuala. Poate spune ca albul e negru, ca modernitatea nu e moderna, ca unu plus unu nu fac doi, ca patratul e un cerc imperfect, ca Matrix e un documentar istoric, ca numerele se gasesc in natura, ca nu poti picta un patrat alb pe un fond alb, ca pinguinul nu e o pasare, ca apa nu e cu necesitate uda, ca noaptea nu urmeaza dupa zi, ci invers. Poate spune orice si esti total dezarmat si lipsit de putere in fata infamiei lui. Pentru ca nu exista modalitati in care sa-l constrangi pe un trumpet sa admita ca e in the wrong. Si tocmai civilitatea, faptul ca nu poti regla diferendul prin violenta, ca nu poti retalia, ca nu poti raspunde abuzului cu aceeasi masura, violentei cu violenta, face ca situatia asta limita sa fie exasperanta si smintitoare. Intr-o relatie, mare parte din abuzul domestic, la asta se rezuma. La abuz epistemic, inferential. La aceasta dinamica oneroasa, dezechilibrata, instituita de necinstea si insolenta celui care abuzeaza. La mii de instante marunte in care unul calca in picioare logica, discernamantul, onestitatea, dreptatea, spre revolta si exasperarea celuilalt.

tumblr_mdfqkmZZpU1rzgx44o2_250

Din descrierea mea de pana aici se desprinde cu usurinta portretul robot al unui trumpet. Trasatura definitorie a acestuia este lipsa de onestitate intelectuala. Reaua credinta. Este semnatura lui indelebila. Faptul ca va exaspereaza afirmand tot felul de bazaconii va poate face sa credeti ca este prost. Nu e obligatoriu. Prostiile pe care le auzim de la un trumpet pot veni intradevar de la deficientele lui intelectuale, insa cel mai adesea vor veni de la lipsa lui de onestitate. Delictul lui intelectual este de fapt un delict de caracter. Sursa abuzului nu este prostia, ci lipsa de caracter. Daca zgarii putin suprafata prostiei, dai peste altceva: incapatanare, vanitate, perfidie, narcisism, orgoliu patologic. Cum altfel iti poti explica toxicitatea unei relatii pe care o ai cu cineva indeobste inteligent? Cum altfel iti poti explica inferenta stramba cu care te copleseste cineva care stapaneste acelasi aparat tehnic de rationare ca si tine? In toate relationarile toxice si disfunctionale pe care le avem cu iubiti, prieteni, rude, sefi, necunoscuti, totul se rezuma, in cele din urma, la o intrebare simpla: este prost sau canalie? Bineinteles ca cineva poate fi, in mod tragic, ambele, dar din experienta mea, este mai degraba una sau alta. Contorsionarile logice si fundaturile in care sfarseste un trumpet nu tin de o neputinta funciara a acestuia de a rationa corect (daca asa ar sta lucrurile, ar insemna, ca e nevinovat) ci de orgoliul lui nemasurat, de incapatanarea lui patologica. In other words, he’s more of an ass than a dumb chicken.

Now. Discursul meu poate fi chestionat din mai multe unghiuri. I se poate reprosa ca este maniheist intr-un mod nerealist, ca este subiectiv, partinitor, ca presupune, de la sine inteleasa, atat integritatea mea intelectuala si morala, cat si indignitatea celorlalti, fara insa sa le demonstreze vreodata. Fair enough. Mult mai importanta insa mi se pare alta obiectie. Mi se mai poate reprosa ca toata discursarea mea se bazeaza pe o conditie psihologica – lipsa de onestitate – presupusa adevarata, dar nedemonstrata, si care, daca ar fi refutata ar demola intreaga mea diagnoza, intreaga mea constructie ideatica prin care incerc sa explic trumpismul. Lipsa de onestitate presupune constiinta transgresiunii morale, a inselarii, a perfidiei, presupune o atitudine in raspar cu ceea ce cunosti. Stii ca este A, dar pretinzi ca este B. De unde stim noi insa ca in miile de instante in care trumpetii sustin bazaconiile de care vorbeam sunt lipsiti de onestitate? Poate ca ei performeaza acrobatiile acestea logice onesti, in good faith, convinsi, in naivitatea lor, ca au dreptate. Conjectura mea, ca ceea ce se naste din relationarea cu ei este o forma de ABUZ, de violenta, se bazeaza, obligatoriu, pe reaua lor credinta, pe faptul ca acestia STIU ca NU au dreptate si se incapataneaza sa sustina un neadevar, dintr-un deficit de caracter. Daca trumpetii ar crede in mod autentic ca au dreptate, ceea ce la urma urmei e propriul oricarei fiinte umane, chiar daca se inseala, atunci nu mai putem vorbi de abuz. Putem vorbi de exasperarea si frustrarea noastra, de tormentul nostru intelectual, dar nu mai putem vorbi de abuz. Raspunsul s-ar muta dinspre un capat al spectrumului spre celalalt, dinspre deficitul moral spre deficitul intelectual, dinspre canalie spre prost. Trumpetul ar fi mai degraba un imbecil decat o lichea.

(4:05 “There’s no proof of anything. There’s no proof of anything. But it could very well be.” He needs a lecture on Bertrand Russell’s teapot analogy for the philosophic burden of proof. 😀 )

I strongly disagree. O sa ma intorc putin la inceputul discursarii mele. Divergentele dintre noi si ceilalti acopera o paleta larga de diferente – diferente in preferinte, in judecati de valoare, in opinii estetice, in asteptari, in interpretari, in definirea termenilor etc. Nu ma intereseaza insa sa le inventariez din punctul asta de vedere, ci doar dintr-un unghi relevant in chestiunea onestitatii intelectuale. Din punctul asta de vedere, dam peste o bifurcatie simpla, avand doua tipuri de divergente. α) Uneori opiniile noastre divergente se refera la chestiuni complexe, echivoce, complicate, cu zeci de fatete posibile, imposibil de redus la scheme simple fara a le mutila esenta, care suporta interpretari posibile multiple, fiind deci generoase cu spatiul pe care il ofera pentru opinii contrare. Cazuri care permit, in mod rezonabil, puncte de vedere diferite fara sa contrarieze bunul simt intelectual. Cand ai divergente cu cineva in marginea unei chestiuni evident complexe stii ca opiniile celuilalt, oricat de diferite de ale tale si oricat de inadecvate ti s-ar parea, sunt legitime, daca se pastreaza in range-ul opiniilor posibile. Ca sa folosim aceeasi metafora a sahului, oricat de contrarianta ti s-ar parea pozitionarea lui pe tabla de sah, ea este din aria posibilelor. Daca ai de-a face cu un trumpet, una din posibilitati este ca acesta sa ajunga sa sustina un punct de vedere contrar tie nu din convingere ci din spirit de fronda, din orgoliu, din rea credinta. Dar nu poti sti. La fel de bine, data fiind complexitatea cazului, poate fi autentic in ceea ce sustine. Gresit poate, dar genuin. Since you can’t tell, there’s no room for outrage, you cannot call him out for being a contrarian or intelectually dishonest and you can’t see his epistemic positioning as abusive, even when that is or may be the case. β) Uneori opiniile noastre divergente se refera insa, dimpotriva, la chestiuni simple, univoce, usor de inteles, care nu permit interpretari multiple, care nu ofera un spatiu de manevra larg pentru opinii divergente, care te forteaza sa te pozitionezi intr-un anumit fel. Intr-o astfel de situatie, data fiind simplitatea cazului, nu-l mai poti credita cu buna credinta pe cel care contesta un adevar manifest si sustine o bazaconie. It’s obvious now that we have an instance of arguing in bad faith. Este exact punctul nodal in care trumpismul se transforma in abuz. Cand contesti blatant evidenta. Cand cobori atat de jos nivelul discutiei, pozitionandu-te in raspar cu poncife indeobste acceptate de toata lumea. Aici se afla cheia raspunsului nostru la intrebarea “prost sau canalie?”, in aceasta impartire a divergentelor. Daca in primul caz, data fiind complexitatea chestiunilor disputate, nu-l poti clasa niciodata pe celalalt in tagma indignitatii, a trumpismului, chiar si daca ar face parte din ea, in al doilea caz, data fiind simplitatea situatiilor in disputa, nu ai de ales. Exempli gratia. Una e sa chestionezi varianta oficial-canonica a Holocaustului, metodologia de calcul a cifrelor, a motivatiilor exterminarii, a modalitatilor in care ea s-a petrecut, a responsabilitatilor celor implicati etc (chestiune complexa – α) si alta e sa negi genocidul in sine, sa negi ca Holocaustul a avut loc (chestiune simpla – β). Una e revizionismul istoric al lui Paul Goma si alta e negationismul lui David Irving. Prima e o pozitionare controversata, la limita antisemitismului, dar intrutotul legitima, din aria posibilelor, intr-o chestiune complexa, a doua e o pozitionare absurda, nelegitima, contestarea unei evidente istorice, intr-o chestiune simpla. Sau, una e sa spui ca in ciuda profilului controversat si imoral pe care il are Trump, este potrivit in postura de presedinte (chestiune complexa – α) si alta e sa spui ca e un personaj onest, strain de impostura, mai degraba victima a fakenews-urilor decat sursa a lor (chestiune simpla – β). Prima e pragmatism, legitim, oricat de narod mi s-ar parea mie, intr-o chestiune complexa (profilul potrivit pentru guvernare – does morality has any bearing on leadership qualities?) a doua e trumpism ignar, intr-o chestiune simpla (evaluarea morala a unei persoane – is Donald Trump really a genuine person or an impostor?). In the same vein, Cartea sfanta a musulmanilor, Coranul, opereaza hermeneutic la fel, cu doua nivele de complexitate epistemologica, impartind versetele in versete muhkam, care sunt simple, clare si care pot fi interpretate doar intr-un singur fel si versete muttashabih, complexe, care contin alegorii si pot fi interpretate, de catre oameni, in mai multe feluri, sub rezerva ca doar Dumnezeu este exegetul ultim, Cel care cunoaste interpretarea canonica. “[O Muhammad], it is God who sent down to you the  Book; in it are verses that are precise, clear statements, which accept no interpretation – they are the foundation of the Book – and others that are unspecific, allegorical, which may have several possibilities. Those whose hearts are perverse, follow the unclear statements in pursuit of their own mischievous goals by interpreting them in a way that will suit their own purpose.” Quran 3:7

Revenind la intrebarea noastra: de unde stim ca trumpetii nu sunt genuini, ci lipsiti de onestitate intelectuala atunci cand ne improasca cu inferenta lor stramba? De unde stim ca nu sunt imbecili autentici care chiar cred aiurelile pe care le spun ci mai degraba fairly intelligent people acting in bad faith? Simplu, in relationarile si dezbaterile noastre, ne deplasam back and forth intre cele doua categorii – complexe si simple – de care am vorbit. Inevitably, you’ll atomise a statement, you’ll break down an argument to its smallest pieces. Astfel ca, in orice conversatie vei ajunge inevitabil si la chestiuni simple, cu adevaruri manifeste, in care pozitionarea stramba a celuilalt va fi astfel revelatoare. Isi va demasca interesul pentru putere si nu pentru adevar. Din orgoliu si incapatanare va sfarsi prin a sustine tot felul de bazaconii aiuritoare, in aceste chestiuni simple, care il demasca, care ii tradeaza impostura, dat fiind caracterul self-explanatory al acestora. In orice disputa, fii atent prin urmare la acesti atomi conversationali, la aceste chestiuni simple, univoce, care nu suporta interpretari multiple, in care, prin pozitiile aberante pe care le va apara, isi va revela identitatea. It’s a simple technique that never fails to reveal someone’s true colours. Abuzul este resimtit ca abuz din aceasta batjocorire obvioasa a adevarului. Blatant. Pe fata. Pentru ca poate. Daca ar exista un feedback instant de stabilire a veridicitatii unei propozitii sau onestitatii unei opinii, ca in cazul ordaliei divine din Evul Mediu prin care se stabilea adevarul sau justitia, atunci aceasta batjocorire in care se instaleaza trumpetul nu ar mai fi posibila. Perfidia trumpetului se naste din faptul simplu ca poate sa conteste evidenta fara sa-i poti face nimic. Mai ales in discutiile one on one, cand nu va admite niciodata ca e nerezonabil in pozitionarea lui, intru exasperarea ta.

Ajungem astfel la un alt unghi din care iti poti da seama ca ai de-a face cu un trumpet, de data aceasta, plecand dinspre psihologia ta. Vei sti ca ai de-a face cu un trumpet, cand in relationarea ta cu cineva, ajungi constant in aceste ape tulburi, chinuitoare, toxice, si vei simti puternic nevoia “to go public”, dorinta sa nu mai vorbesti cu el decat in prezenta unor terti, unor martori, sau in prezenta unui recorder. Pentru ca deep inside trumpetul stie ca nu are dreptate, stie ca nu va mai putea fi alunecos daca va fi confruntat cu propriile declaratii, ca inferenta lui stramba poate fi usor deconstruita pana la layer-ul final al imposturii, stie ca daca va permite unor terti sa cantareasca cele doua puncte de vedere concurente, nu mai poate maslui talerul. In confruntarile one on one, isi poate permite luxul insolentei; in confruntarile publice, in fata unei jurizari externe, neutre, poate doar sa se eschiveze schimband subiectul sau sa duca in derizoriu chestiunea. Exasperarea si nevoia ta de a-l confrunta public e un semn ca ai de-a face cu un trumpet si in acelasi timp da masura autenticitatii tale. Nu a adevarului spuselor tale, ci a onestitatii tale. Pentru ca daca ai sti ca esti tu insuti un impostor, ca rastalmacesti ce ti se spune, ca negi sau reformulezi constant ceea ce ai spus, shifting the goalposts all the time, ca inferezi tot felul de absurditati, ca negi evidente copilaresti, nu ti-ai dori sa te supui privirii unor terti, nu ai avea indrazneala sa te livrezi judecatii publice. Sau sa iti imortalizezi spusele on tape, for future reference. Un trumpete nu va avea insa curajul sa se expuna altei priviri externe. Because deep down he knows he’s a fraud and appearance is all that matters to him. He trades saving his soul for saving his face. God save us all! Pe noi de abuzurile isolentei lui, pe el de el insusi…

29541319_10155122642930810_4623589678952240594_n2

***

N.B. Postul acesta este despre trumpetii recenti. Sa nu uitam insa un trumpet avant-la-lettre, pe care am practicat rezistenta si diagnoza. Auto-citez dintr-un post despre onestitate din 2012, peste care am dat intamplator:

“Magistral. Ca de nspe ori in discutiile cu el regret ca nu avem martori sau un recorder.”

Ei bine, nu conteaza ca o stim amandoi, conteaza sa nu o spuna. Aparentele conteaza. Imparatul “nu” e gol cat timp nu o spune nimeni. Impostura trebuie jucata pana la capat. Caragiale. Ionesco. La un loc.”


Blogs I Follow

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.