nolongerinbetween

We can all rest in peace now. May God have mercy upon our souls.

Viata ei a fost ca un zbor in bataia sagetii. De cand a murit am trait in permanenta cu imaginea asta obsesiva. Biată pasăre, firavă, fragilă, zburătăcind zigzagat, amanand o vreme un dezastru inclus in codul povestii de la bun început. Odata ce si-a legat destinul de al lui, sfarsitul povestii era deja scris. Chestiune de timp. Drum cu sens unic. N-a avut nici o sansa. Cauza formala, in sensul folosit de Aristotel, isi astepta pandantul eficient. Singurul meu regret este prezenta mea in destinul ei. Cauza eficienta. Aici necesitatea nu mai e evidenta. Lucrurile puteau sta altfel, contrafactualul e posibil. Ce sa scoti insa din tesatura de fapte a vietii ca sa securizezi un alt curs al evenimentelor si un alt sfarsit?

Nu i-am spus niciodata de premonitia sagetii parasind arcul intr-un vibrato fatal. De cele cateva secunde cand destinul mi s-a asezat in palme. Nu din neputinta de a-mi recunoaste contributia. Ci din neputinta de fi marsav cu el si de a-i da o lovitura sub centura. Stiu bine ca exista victorii care ascund in spate infrangeri si nu sunt facut pentru asa ceva.

Cuvintele ucid si moartea ei are de atunci valoare de apolog. Ironia destinului si-a aratat inca o data ubicuitatea. Impecabil are radacini maculate: lat. impeccabilis (fara de pacat), peccare (a pacatui). Nu, engleza mea nu era impecabila. Let alone if it helps others engage in constructive manslaughter of their wives.  Constructive as in commiting petty crimes that lead to unexpected yet atrocious results.

Am fost constient dintotdeauna de amplasamentul nostru diferit. De faptul ca ne traim vietile in orizonturi etice opuse. Ca incercam sa facem un intreg din doua jumatati care nu se potrivesc. As fi renuntat daca nu as fi crezut ca se pot potrivi totusi. In ciuda recurentei nefaste. M-am incapatanat sa cred ca nu exista o necesitate in raul fiintei lui si am sperat de fiecare data ca lucrurile pot fi altfel. La nesfarsit. “Nadajduind impotriva oricarei nadejdi”. N-a inteles niciodata cata credinta in el si cata iubire se ascund intr-un astfel de gest. Vrand nevrand, in tot acest proces de closure, am pus o distanta sanitara intre mine si trecut, probabil mica insa suficienta cat sa pot privi lucrurile cu detasarea unui observator aflat deasupra sau la capatul unui parcurs. M-am intrebat astfel, luand in calcul tot ce stiu despre el, care ar fi fost sansele ca lucrurile sa se sfarseasca altfel? Ca intr-un algoritm de calcul aritmetic, ca intr-o matematica simplista, ca intr-un cod de script informatic, input → output, data entered → outcome. Care erau sansele, stiindu-i datele: mandria iesita din comun, reflexul spre ascundere si minciuna, reflexul spre negare, incapatanarea, impostura, perfidia, neputinta de a se responsabiliza moral pana la capat, cruzimea etc ca lucrurile sa se termine cu o eleganta care ne-ar fi facut cinste? And then it hit me. Necesitatea. Continuitatea. Firul rosu neintrerupt al raului de la un capat la altul. Cum sa astept o ruptura la capatul unei continuitati? Cum ar fi putut sfarsi decent o relatie lipsita de orice eleganta a spiritului pe parcursul desfasurarii ei?

“Contez eu, bah!”

Amanand o vreme un dezastru inclus in codul povestii de la bun inceput. Odata ce mi-am legat destinul de al lui, sfarsitul povestii era scris deja. Chestiune de timp. Drum cu sens unic. N-am avut nici o sansa. Cu exceptia picajului mortal, acelasi zbor in bataia sagetii…

 ***

“Nu exista sinucideri voluntare. Tot timpul exista un vinovat in umbra. Tot timpul exista un ucigas exterior care ucide prin manipularea sinucigasului. Ma gandesc la Kirilov, cel mai celebru pseudosinucigas din literatura universala. El doar apasa pe tragaci, in ultima clipa. Dar altcineva ii “pune” pistolul in mana. Sinucigasi victime, care din slabiciune, generozitate sau iubire, alteori din sila sau dispret, isi absolva ucigasii, substituindu-li-se, luand asupra lor intreaga responsabilitate a actului criminal. In spatele celor mai multe sinucideri se afla o crima. Din comoditate, justitia umana o trece cu vederea; sau pur si simplu, din incompetenta, o lasa pe seama justitiei divine.”

Cristian Badilita – “Tentatia mizantropiei”