nolongerinbetween

Adolescent fiind ma trezeam deseori in discutii polemice patimase in care se despica scolastic firul in patru mai abitir ca intr-o scoala monahala medievala. Multe din discutii erau evident pe teme religioase, dat fiind ca am crescut intr-o biserica protestanta. Ca in orice biserica nu era nevoie sa fii cine stie ce inteligenta sclipitoare ca sa intri in conflict cu vulgata enoriasului de rand. Spiritul critic e primul lucru pe care il lasi la intrarea unei biserici, iar gandirea prin procura este (in loc de pacat capital) virtutea cardinala a credinciosului. Indoctrinarea religioasa e cea mai severa forma de demisie a spiritului critic si ca orice alta forma de inchidere ideologica si de indoctrinare (politica, nationalista, etnica etc) este usor de deconstruit insa imposibil de inlaturat din mintea unui om. Nu de putine ori, data fiind diferenta anvergurii intelectuale dintre mine si celalalt, la sfarsitul discutiei mi se servea o replica ce mi se parea de fiecare data infamanta. “Te-au ratacit cartile astea pe care le-ai citit. Pacat de inteligenta ta.” Huh. Aveam de-a face cu o hermeneutica a suspiciunii (Foucault, Ricoeur) in care discursul meu nu mai avea valoare proprie, pentru ca era, in viziunea celuilalt, determinat. Focalizarea nu mai era pe validarea sau invalidarea unor serii de argumente, ci pe sursa, presupus maculata, a acestora. Nu mai conta ce spuneam, ci de ce spuneam. Ma apuca furia nu atat pentru determinismul intelectual presupus (nu e nimic in neregula sa sustii o opinie inspirata din gandirea altora), cat pentru injustetea unui astfel de diagnostic. Nu eram creditat cu proprietatea ideilor mele, ceea ce era scandalos. Daca ideile erau proaste erau asa pentru ca eu le gandeam prost, nu pentru ca mi le imprumutase nu stiu ce scriitor cu autoritate. In plus, daca ideile erau bune sau proaste, ele erau astfel indiferent de sursa lor.

Dadeam astfel peste clasica aporie a intaietatii – cine a nascocit pe cine, cine a fost primul – oul sau gaina. Dilema care se nastea in urma unei astfel de discutii era urmatoarea: esti inteligent pentru ca citesti carti sau citesti carti pentru ca esti inteligent? In ceea ce ma priveste am favorizat intotdeauna a doua varianta. Nu doar pentru ca stiu ca cititul cartilor nu te face inteligent (trust me, I’m living proof) cat mai ales pentru ca am fost intotdeauna cu un pas inaintea cartilor mele. Obisnuiam sa spun, cu oaresce mandrie pedanta, ca “nu datorez nimic cartilor”. Ceea ce incercam sa spun prin afectarea mea adolescentina era ca desi continutul cunoasterii imi este modificat de cartile citite, structura cunoasterii o preceda si imi apartine. Ca-n dilema inotatorului lui Nassim Taleb, nu trebuie confundat factorul selectiv cu rezultatul, cauza cu efectul, nu obtii un trup de inotator pentru ca faci inot de performanta, but the other way around, faci inot de performanta pentru ca ai un trup de inotator. Nature rather than nurture. Sau, in termeni existentialisti, dar in raspar cu acesta, esenta preceda existenta. Astfel ajungeam la ideile si temele mele personale de unul singur. Cartile nu ma invatau nici cum sa gandesc, nici ce sa gandesc. Nu faceau altceva decat sa imi furnizeze materie prima, combustibil, pentru inferenta care isi avea sursa exclusiv in mine. Aveam de-a face cu o cunoastere solipsista, sursa ei fiind sinele. Cunoasterea pleca din mine spre exterior. Eu colonizam apoi realitatea exterioara, teritoriul ideilor, cartile, nu invers. Eu alegeam cartile, nu ele pe mine.

Douazeci si cinci de ani mai tarziu nu mi-am schimbat punctul de vedere. Citesc nu pentru a ma gasi, nu pentru a descoperi cine sunt si ce cred. Ma duc in intampinarea unei carti pentru ca deja am o opinie, o credinta si caut nu atat sa o confirm, cat sa o intaresc, sa o explorez de mana cu cineva mai inzestrat decat mine in a o argumenta si exprima. Nu sunt o foaie alba care se scrie pe masura ce citesc. Nu sunt nici o pagina scrisa dar al carui continut devine vizibil doar pe masura ce citesc. Sunt o pagina scrisa, al carui continut il cunosc si care isi cauta in carti doar expresia optima.

Exempli gratia. Am citit cartea lui Michel Onfray “Freud. Amurgul unui idol” pentru ca stiam deja cat de aiuritoare sunt pretentiile de stiintificitate ale disciplinei, in ciuda interesului pe care il am dintotdeauna pentru psihanaliza si psihologie. Am citit cartea lui Ayaan Hirsi Ali “Infidel, my life” pentru ca deja stiam cat de opresiva, violenta si reactionara este religia islamica si ca nu poti reconcilia ratiunea cu fundamentalismul altfel decat prin revolta, prin rebeliune, prin fuga si apostazie. Citesc acum “Winter is coming – Why Vladimir Putin and the enemies of the free world must be stopped” a lui Garry Kasparov, pentru ca deja sunt convins de transgresarea granitei de catre Putin dinspre o forma benigna de autoritarism catre o forma plina de totalitarism. Am citit “Intelectualii” lui Paul Johnson constient fiind deja de divortul care exista intre opera si biografie, intre intelect si morala, stiind prea bine ca o minte geniala nu vine cu necesitate la pachet cu un caracter pe masura. Ba uneori, paradoxal, nici macar cu o inteligenta pe masura si ca oamenii foarte inteligenti pot fi in egala masura foarte prosti. Am citit cartea lui James Hanan “God’s Philosophers: How the medieval world laid the foundations of modern science” stiind deja cat de artificial este decupajul pe care il operam in periodizarea istoriei (Boia), cat de inadecvata este presa proasta pe care o are Evul Mediu si cat de mult datoreaza civilizatia europeana Crestinismului. Am citit “Al doilea sex” al lui Simone de Beauvoir fiind deja feminist, data fiind formarea mea intr-un mediu religios conservator in care formele de patriarhat sunt neascunse, la vedere, manifeste. Am citit “Tirania penitentei. Eseu despre masochismul occidental” a lui Pascal Bruckner intelegand deja relatia asimetrica dintre o civilizatie superioara si barbarie, dintre regula si anomie, dintre criticismul sinucigas al Occidentului si auto-indulgenta barbarilor, intelegand deja slabiciunea pe care o gaseste paradoxal o civilizatie puternica tocmai la zenitul ei. Am citit cartea lui Edward Behr “O America infricosatoare” constient fiind deja de fundatura totalitarista in care ajunge corectitudinea politica atunci cand se transforma in dogmatism. Am citit “Criza spiritului american” a lui Allan Bloom constient fiind deja de peisajul dezolant lasat in urma de tavalugul relativismului si de nevoia de “re-vrajire a lumii” odata ce zeii au fost izgoniti din panteonul public in zona discreta a vietii private. Am citit cartea lui Jeffrey Kluger “The narcissist next door: understanding the monster in your family, in your office, in your bed – in your world” ca si cum era scrisa de mine cuvant cu cuvant, atat de familiara mi-era patologia narcisista din relatia avuta acum cativa ani. Am citit cartea lui James Garvey “The persuaders” pentru ca am descoperit din adolescenta, de unul singur, ca nimeni nu convinge pe nimeni, ca adevarul nu este persuasiv, ca oricate dovezi, fapte, argumente rationale ai strange si arunca spre celalalt se vor lovi de un zid, ca fiecare traieste in propria sa bula cognitiva, impermeabila la criticism, ca propaganda si manipularea sunt instrumente mai eficiente pentru a indrepta pe cineva intr-o anumita directie decat cel mai apodictic argument. Am citit cartea lui Jonathan Haidt “Mintea moralista. De ce ne dezbina  politica si religia?” pentru ca stiam deja ca punem caruta intuitiei inaintea calului gandirii, ca ne orientam moral si intelectual mai degraba prin intuitie, prin instinct decat prin procesul incet si elaborat al judecatii morale si al discernamantului (Kahneman – sistemul 2), ca argumentarea e de cele mai multe ori post-hoc, incercand sa justificam apoi rational propensiunile si intuitiile avute. Am citit Alain Besancon, Jean-Francois Revel, Francois Furet, Raymond Aron, Vladimir Tismaneanu, Bernard-Henri Levy, Stephane Courtois, Aleksandr Soljenitin etc nu pentru ca aveam nevoie sa ma lamuresc despre ororile comunismului si despre strania cautionare a acestuia de catre intelighentia de stanga, ci tocmai pentru ca le cunosteam prea bine. Am citit cartea lui Glenn Beck “Islamism. Planul secret de creare a califatului” sau cartea lui Michael A. Palmer “Ultima cruciada. Americanism versus Islamism” pentru ca stiam deja ca islamul isi are ca principiu fondator un profet razboinic nu un eremit pasnic preocupat de treburile ceresti, ca jihadul impotriva necredinciosilor e un comandament central religiei islamice, ca nu este o religie a pacii asa cum ne spune mitul musulmanilor piosi care o practica moderat (adica impropriu) si ca, in ciuda incorectitudinii politice a unei astfel de evaluari, adevarul frust este ca islamul este problema, nu derapajele hermeneutice sau deturnarile ideologice nelegitime. etc

Apare acum o dilema. Ceea ce am descris ofera legitimitate acestei miscari in care te duci in intampinarea unei idei, unei carti, unei referinte academice cu o pre-judecata, cu un verdict deja dat. Esti un vanator de idei si te duci sa iti revendici vanatul prins in lațul ințelegerii tale. Ti-ai infipt victorios steagul cunoasterii intr-un teritoriu si te duci inspre el sa-i circumscrii hotarele. Pe de alta parte insa, miscarea legitima de care vorbesc e similara miscarii frauduloase, nelegitime, prin care ne orientam in campul ideilor. Ne formam o opinie si apoi ne indreptam inspre surse si referinte ca sa ne-o confirmam. Nimeni nu se duce spre o referinta academica pentru a fi invalidat, pentru a fi dovedit gresit. Nu exista sinucigasi cognitivi. Cand propunem o conjectura nu ne ducem inspre falsificarea ei (v. Popper) ci spre gasirea de fapte si situatii care sa ne-o confirme. Filtram realitatea. Vedem numai ceea ce vrem sa vedem. Sau, pentru cei mai onesti intelectual, vedem numai ceea ce pre-judecatile ne lasa sa vedem. Ignoram unghiurile, principiile, faptele, aplicatiile, detaliile care ne incurca ipotezele de lucru si ne dau credintele peste cap. Uneori suntem orbi epistemologici fara stiinta noastra, nereusind sa vedem ditamai gorilele ideatice, ca-n faimosul experiment Chabris & Simons. Suntem prea focalizati pe bucatile de puzzle amplasate care se potrivesc, care ne confirma imaginea asteptata si deloc pe cele care nu se potrivesc, care ne creeaza disonanta cognitiva. Propriul atentiei este, cum bine au dovedit cei doi, selectivitatea. Privim realitatea faptelor nu cu ochi virginali ci maculati de o grila de interpretare teoretica. Ca sa citez un clasic la indemana: “The moment we want to believe something, we suddenly see all the arguments for it, and become blind to the arguments against it.” (George Bernard Shaw) Citim nu ca sa ne formam o opinie, nu ca sa o verificam sau testam, ci pentru a o confirma. Dilema de care vorbeam este cum putem distinge intre cele doua tipuri de miscari, una legitima in care cautam expresia optima a ceea ce deja cunoastem si una nelegitima, biasata, neinocenta in care cautam confirmarea a ceea ce, cinstit vorbind, inca nu cunoastem. Ma tem ca nu stiu. Traiesc doar cu speranta, in ceea ce ma priveste, ca sunt open-minded, ca imi controlez propensiunile spre confirmare, ca am suficienta onestitate intelectuala cat sa renunt la o opinie daca imi este refutata si falsificata de un argument, ca sunt constient de disfunctionalitatile “fabricii” de idei din mintea noastra, de recursul ei la euristici cognitive si de capcanele a tot soiul de biasuri si fallacies in care risca sa cada.

Mai mult de atat, am descoperit in mine o disponibilitate surprinzatoare de a fi contestat. Am descoperit ca desi in lupta asta de-a cine e vanatorul si cine e vanatul, am fost mai mult vanator, imi doresc cu ardoare sa fiu vanat. Imi doresc ca ceea ce nu mi-e cunoscut sa isi marcheze teritoriul in mine, sa ma ia in posesie, sa ma dovedeasca, sa colonizeze parti din mintea mea. Am citit, de exemplu, “The end of faith” a lui Sam Harris, “The God delusion” a lui Richard Dawkins, “Dumnezeu nu este mare. Cum otraveste religia totul” a lui Christopher Hitchens si “Stiinta si religie. Sunt ele compatibile?” a lui Daniel Dennett, nu pentru a-mi confirma credintele ci tocmai pentru ca am deschiderea si curajul de a le testa si verifica. Faptul ca nu au reusit sa distruga putina credinta care mi-a ramas nu a fost o surpriza pentru mine. Surpriza a fost infrigurarea cu care le-am citit, ca si cum imi doream socul unei reasezari, al unei repuneri in discutie a fundamentelor mele. Mi-am dat seama, citindu-le, de ceea ce se ascunde in spatele inversunarii entuziaste: de ceva vreme imi lipsesc cartile care sa dea cu mine de pamant. Care sa disloce credinte prafuite, revolute. Imi caut nașul in cartile citite si prietenii pe care mi-i fac si nu-l gasesc. Oamenii care sa ma amuteasca de admiratie. Ii citesc pe Dawkins, Dennett, Harris si Hitchens, the four horsemen of New Atheism, dar il caut pe Socrate. E ceva sanitar si incurajator in nevoia asta to be blown away, tested, challenged, questioned. La rigoare calcat in picioare, deconstruit total, demantelat, umilit intelectual. Nu dintr-un masochism inadecvat ci dintr-o igiena mentala si sufleteasca. In fiecare din noi este un Alcibiade ratacit care ar trebui sa-si caute un Socrate. Mi se pare trist sa treci prin viata necontestat, nezdruncinat de nicio reevaluare a proprie-ti interioritati, fara sa intalnesti pe cineva care sa-ti paseze indoieli ultime, fara sa iti fie testate principiile fondatoare, harta morala dupa care te ghidezi, naratiunea care iti tine inchegata fiinta, fara sa iti sparga nimeni bula narativ-cognitiva in care traim fiecare sigilati. E o forma de insingurare sa nu te impinga nimeni dincolo de marginile fiintei tale, sa nu-ti chestioneze nimeni hegemonia, sa nu-ti smulga nimeni valul securizant caldicel al solipsismului, sa nu dea nimeni, intelectual sau spiritual, cu tine de pamant.

“I find I am much prouder of the victory I obtain over myself, when, in the very ardour of dispute, I make myself submit to my adversary’s force of reason, than I am pleased with the victory I obtain over him through his weakness.” (Michel de Montaigne)