nolongerinbetween

Posts Tagged ‘psychology

5e79b866136065e8c26e027bc2abd569

Fara nicio intentie, observ ca tema onestitatii intelectuale imi tot da tarcoale. Tocmai citesc cartea lui Marian Voicu “Matrioska mincinosilor: fake news, manipulare, populism”, in care accentul principal este pe razboiul hibrid dus de rusi, maestri incontestabili in dezinformare si propaganda, deunazi am terminat “A brief history of the Cold War” al lui John Hughes-Wilson, in care faimosul concept rusesc maskirovka este exemplificat pana la satietate, iar de cateva zile, ca sa continui seria ruseasca, m-am apucat de recitit (in tandem cu prietena mea buna de peste ocean si iubitul meu, ceea ce cred ca e pana la urma un tridem, huh?!) “Fratii Karamazov” a lui Dostoievski. Nimeni nu s-a priceput cred mai bine, decat Dostoievski, sa dea in vileag impostura si lipsa de onestitate care da tarcoale adancimilor noastre psihice. In fiecare din noi exista un Feodor Pavlovici, un maestru al disimularii, un tata al minciunii, care, precum in roman, trebuie ucis.

*

“Sunt momente când mincinoşii inveteraţi, care toată viaţa lor au jucat teatru, ajung să fie prinşi în asemenea măsură de propriul lor joc, încât încep să tremure de emoţie şi să plângă cu lacrimi adevărate, deşi chiar în aceeaşi clipă (sau o clipă mai târziu) ar putea să-şi şoptească în sinea lor: „Minţi fără ruşine si stii ca minti, nemernic bătrân, joci un teatru ieftin, cu toată mânia ta sfânta.“

*

“Nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui şi să nu mai aibă respect nici pentru sine, nici pentru lumea cealaltă. Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva şi astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-şi omoare urâtul, se lasă în voia patimilor şi a ispitelor trupeşti, şi, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el şi un animal? Şi toate astea numai şi numai fiindcă se minte şi pe sine şi pe alţii. Cel care se minte singur e intotdeauna pregatit să se simtă jignit. Uneori este foarte plăcut să fii ofensat, nu-i aşa? Adesea omul ştie precis că nimeni n-a avut intenţia să-l jignească şi că ofensa există numai în închipuirea lui, nu e decât minciună ticluită numai aşa, pentru plăcerea de a minţi, de a exagera lucrurile anume, ca să pună lumea pe foc, pentru că s-a legat de o vorbă, făcând din ţânţar armăsar şi totuşi, cine se supără, cine se îmbufnează ca fost jignit? Tot el; îi face plăcere să se simtă jignit, în sinea lui e chiar încântat, şi, dintr-una într-alta, ajunge să clocotească de ură…”

*

“Preacuvioşi părinţi, sunt pur şi simplu revoltat de purtarea domniilor voastre! Spovedania este o mare taină, pe care o cinstesc şi în faţa căreia sunt gata să mă închin până la pământ. Când colo, ce mi-a fost dat să văd? Acolo, în chilie, oricine intră cade în genunchi şi se spovedeşte în gura mare. Este permis, oare, să te spovedeşti aşa, în auzul tuturor? Sfinţii părinţi au statornicit că spovedania trebuie să se facă la ureche, numai atunci rămâne o taină şi aşa a fost din vechime. Cum e posibil să arăt de faţă cu toată lumea că sunt aşa şi pe dincolo… Înţelegeţi ce vreau să zic? Uneori poate că mi-e ruşine să spun tot. E scandalos ce se petrece aici! Nu, cuvioşiile voastre, aşa cum procedaţi dumneavoastră nu mai lipseşte mult ca omul să ajungă la autoflagelare… Cu prima ocazie am să fac un memoriu către Sinod, iar pe fecioru-meu am să-l iau acasă…

Nota bene. Feodor Pavlovici simţise unde era punctul lor slab. Cândva se răspândiseră unele zvonuri răutăcioase, care ajunseseră până la urechile arhiereului (şi nu numai în legătură cu mănăstirea noastră, dar şi cu alte mănăstiri unde stăreţia prinsese rădăcini), că stareţii ar fi foarte cinstiţi de credincioşi în dauna tagmei calugarilor şi, între altele, că ei ar abuza de taina spovedaniei etc, etc. Tot atâtea capete de acuzaţie fără nici un temei, care au căzut de la sine încă de atunci, şi la noi şi în alte părţi. Diavolul prostiei însă, care pusese stăpânire pe Fiodor Pavlovici şi care îl făcea acum să alunece zgândărindu-i nervii, din ce în ce mai adânc în abisul ruşinii, îi suflă la ureche această veche învinuire, din care el însuşi nu înţelegea nici o iotă. Nici măcar nu se pricepuse s-o formuleze ca lumea, cu atât mai mult cu cât în ziua aceea nimeni nu îngenunchease, nici nu se spovedise în gura mare, aşa cum pretindea el, în chilia stareţului. Fiodor Pavlovici nu avusese, aşadar, prilejul să vadă nimic din toate astea cu ochii lui, mulţumindu-se doar să repete unele zvonuri şi calomnii perimate, de care abia dacă-şi mai aducea aminte, în momentul când îi scăpase însă această prostie, îşi dăduse chiar el seama că era ceva absurd şi căutase să dovedească pe loc auditorului şi mai mult sieşi, că nu era totuşi nimic absurd la mijloc. Şi deşi ştia că fiecare cuvânt nu făcea decât să adauge o absurditate şi mai mare la cele de mai înainte, nu fu în stare să-şi pună frâu gurii şi-şi dădu drumul la vale.”

*

“Ba, daţi-mi voie! Chelălăi piţigăiat Feodor Pavlovici, făcând un pas înainte. Daţi-mi voie să spun tot ce am de spus. Adineauri, în chilie, v-aţi supărat pe mine că n-am fost cuviincios şi m-aţi făcut de două parale pentru că am pomenit despre porcuşori. Aşa-i place dumnealui Piotr Aleksandrovici Miusov, scumpa mea rubedenie, ca tot ce spune un om să aibă plus de noblesse que de sincerite; eu, dimpotrivă, prefer să aibă plus de sincerite que de noblesse, nu mă sinchisesc eu de noblesse.”

*

“— Ie te te! Bigotism şi poliloghie răsuflată! Fraze şi gesturi stereotipe! Minciuni învechite şi plecăciuni până la pământ: tipicărie curată! Cunoaştem noi plecăciunile astea! „O sărutare pe buze şi un pumnal în inimă”, ca în Hoţii lui Schiller. Nu-mi place ipocrizia, cuvioşiile voastre, eu iubesc adevărul; (…)

Mă răzbun pentru tinereţea mea, pentru umilinţele pe care le-am îndurat! Urlă el, bătând cu pumnul în masă, într-un acces de prefăcută revoltă. Nu ştiţi ce a însemnat în viaţa mea mănăstirea asta! Câte lacrimi amare n-am vărsat din pricina ei! Aţi ridicat-o împotriva mea pe propria mea soţie – o apucată! M-aţi afurisit în şapte soboruri, m-aţi făcut de râs şi de ocară în tot ţinutul! Ajunge, părinţeilor, trăim într-un veac liberal, în veacul vapoarelor şi al căilor ferate. Nici o mie şi nici o sută de ruble, nici chiar o sută de copeici, nimic n-o să mai vedeţi de la mine!

Din nou, nota bene. Mănăstirea noastră n-a însemnat niciodată nimic în viaţa lui şi niciodată Feodor Pavlovici n-a avut prilejul să verse măcar o lacrimă din pricina ei. Dar atât de mult se înfierbântase vorbind despre acele pretinse lacrimi, încât o clipă fu aproape convins că era întradevăr aşa şi, cuprins de înduioşare, îl podidi plânsul; în acelaşi moment, însă, simţi că era timpul să se oprească.”

*

“… Ivan nu poate fi sincer. E prea trufas pentru asta…”

*

” – Ba nu, nu v-am promis nimic. Dumneavoastra mi-ati spus sa fac asa, eu insa n-am promis nimic.

– Vrei sa spui ca nu te-am inteles bine? rosti Katerina Ivanovna cu un glas infundat si palind usor la fata. Mi-ai promis…

– Ba nu, ingerasule, nu scumpa mea domnisoara, nu v-am promis nimic! ii taie vorba Grusenka domol. (…) Poate ca v-am promis ceva, nu zic nu, mai adineauri, dar acum stau si ma gandesc… (…)

– Bine, dar adineauri spuneai… cu totul altceva… abia putu sa ingane Katerina Ivanovna.

– Ah, adineauri! Ei, ce sa-i faci…”

48393194_344751056075227_816769717317402624_n

Advertisement

Blogs I Follow

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.