nolongerinbetween

Archive for October 2005

in fiecare dimineata, in drum spre serviciu, am intalnire cu ∆. imi spun rugaciunea meticulos, cu constiinciozitatea unui copil. gest scandalos, intr-o lume secularizata si vaduvita de metanaratiuni. ca sa nu mai vorbesc de propria-mi apostazie careia nu-i gasesc inca vindecare. din nefericire, n-am incotro, l-am supt pe Dumnezeu odata cu laptele mamei, la o varsta la care nimeni nu-i poate opune rezistenta.

rugaciunea e bineinteles simplista daca nu caraghioasa – trec in revista pe cei dragi mie, inventariind de-a valma parinti, iubiti, pisici, frati, prieteni, verisori etc. trec responsabilitatea purtarii lor de grija in mainile Lui. semnam amandoi de predare / primire si astfel putem fiecare infrunta linistit ziua ce va sa vie. eu multumit ca am scapat de o povara peste puterile mele, El linistit ca are ce face peste zi si ca plictisul n-o sa-L doboare.

*************

azi dimineata ajung mai devreme la metrou, intrerupandu-mi astfel litaniile matinale. realizand intr-un tarziu culpa in care ma aflu incerc sa reiau sirul intrerupt inainte de vreme. fara succes insa. mi-e cu neputinta sa depasesc sentimentul irepresibil ca (???!!!) nu am semnal…. fuck, pana cand ∆ nu o sa aibe acoperire planetara, m-am hotarat, nu mai merg cu metroul.

Advertisement
astept cu o nerabdare crescanda momentul dez-vrajirii. momentul cand o sa-l vad prin ochii celorlalti. fara lentilele deformatoare ale pasiunii. cand o sa-mi para tern, obisnuit, simplist, banal pana la insolenta. cand o sa am revelatia poncifului pe care-l intrupeaza. cand n-o sa mai asociez unui gest pe care-l face excelenta. astept dezvrajirea precum mantuirea prin foc, promisa celor nevrednici dar care au gustat din har. astept, cum spune D, dezindragostirea…
******
“Dragostea isi dezvaluie nebunia prin refuzul de a accepta normalitatea inerenta a persoanei iubite. De aceea indragostitii par plicticosi celor din jur. Ce vad ei in persoana iubita, mai mult decat pur si simplu o alta fiinta omeneasca? Am incercat deseori sa impartasesc prietenilor entuziasmul meu pentru Chloe , prieteni cu care in trecut gasisem un teren comun in privinta filmelor, cartilor si politicii, dar care acum m-au privit cu nedumerirea laica a ateilor confruntati cu fervoarea mesianica. Dupa ce le spusesem prietenilor pentru a zecea oara povestile cu Chloe la curatatoria de haine sau Chloe si cu mine la cinema, sau cu Chloe si cu mine cumparand de mancare, aceste povesti fara intriga si cu si mai putina actiune, doar cu personajul central stand in mijlocul unei istorii aproape imobile, am fost obligat sa accept ca dragostea este o cautare singuratica, ce poate fi, in cel mai bun caz, inteleasa de o singura alta persoana, cea iubita.O linie foarte subtire desparte dragostea de fantezie, de o credinta fara legatura cu realitatea, o obsesie esentialmente intima, narcisistica. Evident, nu era nimic inerent adorabil in felul in care Chloe impacheta cumparaturile, dragostea este numai ceva ce hotarasem sa atribui gestului ei, un gest care ar fi putut fi interpretat foarte diferit de ceilalti aflati la coada la Safeway. O persoana nu e niciodata buna sau rea per se, ceea ce inseamna ca dragostea sau ura pentru ea trebuie sa se bazeze pe un element subiectiv si poate iluzionist . Mi-am amintit de felul in care intrebarea lui Will (“Ce gasesti la ea?”) facuse distinctia intre calitatile unei persoane si cele atribuite ei de catre cel care o iubeste. Pentru ca Will nu ma intrebase cine era Chloe (cum ar putea un indragostit sa fie atat de obiectiv?), ci ce vedeam eu la ea – o perceptie mult mai subiectiva si probabil mai indoielnica. In complexul oazei, calatorul insetat isi imagineaza ca vede apa, palmieri si umbra nu pentru ca ar avea dovezi, ci pentru ca are nevoie de toate acestea. Necesitatile disperate creeaza o halucinatie a solutiei lor: setea halucineaza apa, nevoia de dragoste halucineaza barbatul sau femeia ideala… “
 
(Alain de Botton – Eseuri de indragostit)

obosit de rolul de Penelopa pe care mi-l rezerva mereu zeii. nu sunt niciodata Ulise. incep sa cred ca zarurile sunt masluite sau zeii se dedau cam multisor la ambrozia olimpiana. eh, macar acum inteleg perfect ce simt femeile maritate cu marinari . stiti, oamenii aceia care se intorc mereu si mereu la prima lor amanta – marea. barbatul de care m-am indragostit nu e marinar. e insurat . mai marinar de-atat nu se poate… :)

fiinta nu ne este un dat. suntem creati in permanenta de privirea Celuilalt. existam in masura in care contam pentru Ceilalti, in masura in care suntem iubiti, in masura in care existam pentru ei. existam in masura in care privirea Celuilalt se opreste si nu trece mai departe de noi. in masura in care-i suntem obstacol. in masura in care nu ne ocoleste. privirea lor e precum fasia de lumina care “creeaza” reveland obiectele din jur. nu este, bineinteles, o creatie in sine, lumina nefacand decat sa decupeze din intuneric forme care existau deja si care doar capata astfel sens. tot asa iubirea Celuilalt ne scoate din intunericul nefiintei, din indistinctul originar. “ma iubeste, deci exist“. silogism impovarator pentru care n-o sa-mi iert niciodata Zeii. sa fii la mana Lor, precum eroii antichitatii, nimic mai obisnuit. sa fii insa la (inde)mana unor muritori, sa astepti infrigurat ca Celalalt sa-ti confere existenta, nimic mai aiuritor. de aceea doare asa mult indiferenta celui iubit incat n-o preferam niciodata urii lor active. pentru ca urati macar existam in constiinta lor cat timp indiferenta lor ne refuza orice drept la existenta…

timp de trei saptamani cat a fost plecat m-am intrebat in ce masura exist pentru el. as fi putut sa mor de o mie de ori si el nici n-ar fi stiut. as putea fi ingropat deja, intr-un cimitir umed, hranind visele a sute de viermi si el n-ar sti ca timpul sa-si jeleasca cel mai bun prieten a trecut deja. satul de nefiinta m-am hotarat sa accept realitatea si sa NU EXIST. pariez ca nici n-o sa observe ca am plecat…

************

No one’s picking up the phone / Guess it’s me and ME … ” ( Tori Amos – “Hei Jupiter”)

 

“Cine iti refuza iubirea iti refuza intreaga umanitate, adica dreptul la viata.” (HRP)


Blogs I Follow

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.