nolongerinbetween

Oamenii nu se schimba. Oamenii sunt ceea ce sunt. Fara rest. Principiul identitatii din logica bate toate religiile la un loc. A = A. A ≠ B. Oamenii sunt blocuri solide impenetrabile. Egale pana la expresie absoluta cu solipsismul lor. De nedepasit. Incearca sa pasezi o tema de neliniste personala unui apropiat. O virtute. Un defect. Imposibil. Fiecare isi are portofoliul propriu de teme personale, virtutile si viciile proprii. Dinamica in viata fiecarui individ exista insa este insignifianta. Supraestimata. Daca oamenii se schimba, in 90% din cazuri o fac pentru ca au deja in ei samanta schimbarii. Nu din cauza unei conditionari externe. Exista factori externi insa cauza eficienta, factorul activ este intotdeauna intern. Cazurile tranzitive pe care le intalnim in jurul nostru sunt aparente. Daca cineva pe care il stiam un om decent s-a transformat intr-o canalie va garantez ca era o canalie si inainte. Si viceversa. In chestiuni morale nu exista creatie ex nihilo. Esti ceea ce esti. Devii ceea ce esti. O canalie este o canalie. Un om cu caracter este un om cu caracter. Poncife evidente, ascunse privirii tocmai de proximitatea ei. Nu ai cum sa iti vezi irisul. O canalie va fi mereu o canalie pentru ca alege de fiecare data sa fie o canalie. Nu exista defetism moral. Fatalism. Deresponsabilizare. Creatia morala lucreaza cu materia care ne este data insa alegerea este a noastra. Limbajul moral e intotdeauna binar. 1.0. Plus. Minus. Pozitiv. Negativ. Da. Nu. A. Non-A. Fizica. Informatica. Totul e codificat informatic cu doar doua variabile. Combinatii infinite de 1 si 0. Lotul fiecaruia e diferit insa alegerea e intotdeauna a ta. Binar. Spui da sau nu. Spui da violului. Sau nu. Tu o spui, nu datul din tine. 1.0. Plus. Minus. Principiul terţului exclus intalneste morala. Poti spune da sau poti spune nu unei marsavii. A treia posibilitate nu exista. 1.0. Plus. Minus. Da. Nu.

Deunazi mi s-a cerut sa rezum intelepciunea varstei curente intr-o apoftegma. Ceva ce pot spune de la inaltimea varstei mele, o data ce efectul cumulativ al experientei a capatat greutate. Spre dezamăgirea onorabilei asistenţe care aştepta mostre de academism sforaitor am furnizat un banal truism reductionist: O canalie este o canalie. Un om cu caracter este un om cu caracter. Summum sapienţial al varstei mele adulte. Camuflat in tautologii. Nu ca as fi avut nu stiu ce iluzii in adolescenta. Drama domestica nu mi-a dat nici o sansa sa am naivitati in privinta naturii umane. A gravitatiei ei catre sordid si a rezistenţei faţă de redempţiune. Ceea ce banuiam la 20 de ani mi s-a confirmat in urmatorii 20. Oamenii nu se schimba. Evolueaza, se dezvolta, cresc dar nu se schimba. In adolescentul de 20 de ani ti-l pot arata cu usurinta pe adultul de 40. Daca era o canalie la 20 va fi o canalie si la 40. Daca stia unde e nordul moral la 20 o va sti si la 40. “Orice sectiune inteligibila a vietii mele trecute este identica, pana la expresie, cu viitorul meu.” “Ca totul s-a intamplat deja este o tema de neliniste.” (HRP) In chestiunea caracterului continuumul este regula, fractura este exceptia. Propriul experienţei tocmai ăsta este, să sesizeze continuumul, patternul acolo unde un puber nu l-ar mai vedea, blocat în excepţionalismul fracturii. N-am intalnit pe nimeni schimbat care sa nu aiba in el insusi resursele schimbarii. N-am intalnit pe nimeni schimbat care sa nu fie complice cu schimbarea. N-am intalnit pe nimeni convins de un argument care sa nu fi fost convins deja dinainte. In retrospect, nimeni nu convinge pe nimeni. Inferenţa este o pierdere de timp. Dialogul e inutil. Clivajul e cvasi total. Omenirea e ruptă in doua omeniri. Maniheism detestabil dar nu mai putin adevarat. Oricat detest simplitatea dihotomiei crestine (e.g. buni/răi, iad/rai, temporal/atemporal, oi/capre, dreapta Tatalui/stanga Tatalui, sfant/pacatos, cuşher/necuşher, trup/suflet, contingent/necesar, sus/jos, you name it etc) sfârşesc întotdeauna prin a o însuşi spăşit. Intuitia crestinismului e geniala si vine nu dintr-un reductionism psihologic simplist ci dintr-un insight profund in sufletul oamenilor. Oamenii sunt rai sau buni. Period. Oamenii caldicei sunt o subspecie a celor doua, nu o categorie in sine, de sine statatoare. Exista oameni buni caldicei asa cum exista oameni rai caldicei. Dar ei sunt rai sau buni. Principiul terţului exclus se aplică şi aici. Nu exista a treia categorie. Tertium non datur. Cine crede ca omenirea se aseaza la mijloc se inseala. Mijlocul nu exista. Te instalezi in permanenta in stanga sau la dreapta Tatalui. Prapastia e de netrecut. Ca in parabola cu Lazar si bogatul. Fara punti de comunicare, de trecere intre cele doua lumi. Marota comunicarii e o tema moderna falsa. Gargară. Limbaj de lemn. Cele două omeniri nu comunică. Coexistă. Nu exista dialog cu un om mincinos. Lipsit de cel mai elementar simt al onestitatii. Dialogul e o făcătură. Un fals. Amesteci mere cu pere. Adevarul cu minciuna. Norma cu anomia. Regula cu arbitrariul. Dă cu rest. Nu exista dialog cu un om violent, abuziv. Dialogul e o făcătură. Limbajul lui e cel al puterii, al fortei in timp ce al tau e articulat, argumentativ, inferenţial. Mere. Pere. Singurul limbaj pe care il intelege e violenta. Daca vrei sa-l convingi nu intri in dialog cu el ci ii dai in cap. Nu exista dialog cu un om prost. Dialogul e surd. Pierdere de timp. Sisteme de referinta antinomice. Margaritas ante porcos. Mere. Pere.  Făcătură. Nu exista dialog cu un om vanitos. Nu exista dialog cu un om imoral. Nu exista dialog cu un om lipsit de caracter. Nu exista dialog cu un fundamentalist. Nu exista dialog cu un rasist. Nu exista dialog cu om injust. Nu exista dialog cu un om lipsit de onoare. Nu exista dialog cu un om lipsit de demnitate. etc etc Nu aveti acces la ei. Sunt impenetrabili. Caramizi. Betoane. Fiinte de betoane. Cu cat realizezi mai repede inutilitatea oricarei incercari de comunicare cu atat mai bine. Resemnarea si minimizarea contactelor, e singura solutie. Si incercarea de a te grupa, de a gasi punţi in partea ta de lume.

Stiu ca maniheismul nu e la moda. Ca e de bun simt sa fii relativist, sa crezi in griuri, in interstiţii moi in care s-a instalat postmodern umanitatea, fara centru, fara axa, fara graniţe, fara sus si jos, fara nord si sud, fara bine si rau. Amestecul e incantatia noii religii. Dar in chestiuni etice nu ma intereseaza sa fiu up-to-date. In fata unui viol nu poti fi relativist sau postmodern. Reinventezi binele si raul. Dreapta si stanga. Nordul si sudul. Spunand da sau spunand nu inventezi eticul. 1.0. 1.0. 1.0. O canalie este o canalie. Un om cu caracter este un om cu caracter. Period. Omul nu se schimba. Devine ceea ce este.

NB 1. Pentru optimistii speciei. Homework. Incercati sa convingeti cu argumente un comunist ca e gresit. E imposibil. Beton armat. Puteti inlocui “comunist” cu propria pletora – marxist, freudian, rasist, misogin, jihadist, mormon, pocait carismatic, you name it. E inutil. Doar o cura de Karl Popper i-ar putea salva din drama autoreferenţială daca ar fi onesti. Dar daca ar fi onesti n-ar mai fi comunisti in the first place. lol

NB 2. Pentru pesimistii speciei. Mi se poate spune ca argumentul meu e valid doar in ce priveste schimbarea “in sus”. Că intradevar oamenii nu se schimba in mai bine, dar se schimba in mai rau. Via entropie, gravitatie, legea a doua a termodinamicii, darwinism social etc schimbarea “in jos” e o realitate greu de ignorat. Ca oamenii rar raman constanti in timp si ca oameni candva decenti isi pierd inocenta si se schimba. In rau. Toti avem cunoscuti care in siajul banilor sau puterii devin de nerecunoscut. Puterea corupe. Banii corup. Politicul corupe. Puterea absoluta corupe in mod absolut. Fair enough. Ii corupe insa doar pe coruptibili. Majoritatea ce-i drept, insa principiul ramane in picioare. N-ai cum sa corupi acolo unde coruptia nu are un punct de sprijin. Podul e imposibil de construit fara complicitatea noastra.

NB 3. Cine ma cunoaste imi poate reprosa ca scepticismul meu intra in conflict cu religiozitatea-mi funciară. De ce mai cred in religie atunci? Raspunsul e simplu. Pentru ca daca cred intr-o posibila schimbare ea nu poate veni decat de la ceva mai mare ca tine. Meta-saltul nu e posibil decat inspre o transcendenţă. Nu te poti inalta tragandu-te singur de par.

NB 4. Pentru cei nedumeriti de tensiunea dintre libertate si determinism, cand spun ca oamenii nu se schimba, este o constatare, nu o legitate. Cine s-a mai jucat cu epistemologia, empirismul sceptic a lui David Hume etc stie ce spun. Practica bate teoria. The field has preeminence over theory. Desi constati ca soarele rasare in fiecare dimineata (so to speak) nu poti crea o legitate din succesiunea celor doua evenimente. Nu poţi decât să constaţi de fiecare dată că se întâmplă la fel. Hume crede ca noi doar proiectam asupra evenimentelor propria tendinta de a le deduce unul din celalalt (proiectivism). Stiinta nu se poate construi inductiv, de la efect la cauza, de jos in sus, cauzalitatea esuand astfel intr-un scepticism temperat. În chestiunea morală, jocurile sunt făcute nu pentru că nu există libertatea de a le face altfel. Ea există. Daca esti A ai libertatea de a fi B. Insa in ciuda libertatii lucrurile nu stau niciodata altfel. Exact ca in empirismul sceptic al lui Hume constatam de fiecare data ca lucrurile se succeda la fel. Canalia va fi o canalie iar omul de caracter va fi un om de caracter. A alege sa fie A desi ar putea sa fie B daca ar vrea. Mincinosul inrait alege de fiecare data sa minta desi ar putea alege sa spuna adevarul. Fatalismul există in practica nu in teorie. Il constati dar nu poti sa-l fundamentezi teoretic. In teorie canalia poate fi un inger. Asa cum in teorie si porcii ar putea zbura. In practica insa rar intalnesti un porc care-si foloseste libertatea de a fi aeroplan.

NB 5. Dizertatia mea e scrisa in cheie apodictică. Pot fi acuzat pe alocuri de ceea ce condamn. Sunt ultimativ, arunc in stanga si-n dreapta cu opinii, abhor in cele din urma dialogul. Sună a tiranie. Fair enough. Unul din principiile argumentarii este exact acesta. You go extreme to make a point. Then you make some adjustments. Cand barca se înclină mult într-o parte ca sa nu ia apă o misti agresiv in directia opusă. Eu nu cred că nu există schimbare, că nu există Damasc. Apostolul Pavel e marturia cea mai la indemană că există. Insa nu cred că schimbarea e comună, asa cum ne fac sa credem religiile, ideologiile si bunul simt. În opinia mea schimbarea este excepţia. Constanţa e regula. Pariez astfel mai degraba pe imobilismul lui Parmenide decat pe Heraclit cu al sau pantha rei. Cazurile de oameni care realiter s-au schimbat sunt rare. Schimbarea e anti-gravitatie. Harul e anti-gravitatie. Iubirea e anti-gravitatie. Si desi ii este data oricui nu o aleg decat cei care au fost deja alesi de ea…

“Ceea ce stiu la saizeci de ani stiam la fel de bine la douazeci. Patruzeci de ani ai unei inutile munci de verificare.“ E. Cioran

In sfarsit un Pascal Bruckner frecventabil. Fiul cel bun. Ultimele opuri cand nu m-au plictisit de-a binelea (e.g. “Paria”, “Casa ingerilor”, “Iubito, eu ma micsorez”) mi-au pus la incercare rabdarea cu sofismele bine camuflate de frumusetea stilistica (e.g. “Fanaticii apocalipsei”). De data asta, tema tiraniei parintesti si a disfunctionalitatii familiei era prea spumoasa insa ca sa o rateze.

Citez dintr-o carte pe care multi dintre noi cu siguranta o citim ca si cum ne-am citi propriul jurnal. Citez discriminatoriu evident, in marginea postului meu anterior, la ceva distanta de publicarea acestuia si ce-i drept inutil, insa prea s-au potrivit liniile de forta ca sa rezist….

“A te revolta nu inseamna nimic. Marea arta este sa nu reproduci defectele celor pe care-i respingi. Orice contestare este, in egala masura, retransmitere voluntara. Ceea ce este adevarat pentru viata de familie este adevarat si pentru cea politica: fiecare revolutie destituie un despot pentru a inscauna un altul, iar victima de ieri, abia ajunsa la putere, se grabeste sa persecute si ea, la randul ei. Nu se trece de la sclavie la libertate, doar ne multumim cu schimbarea lanturilor. In fata tatalui, un fiu nu are decat trei posibilitati: supunerea, fuga sau revolta. Cele trei se pot amesteca. Deseori, revolta nu este decat o emulatie accelerata: dupa ce si-a exprimat limpede respingerea, copilul se intoarce in siajul parintesc. Isi inchipuie ca se fofileaza dar nu face decat sa perpetueze nevroza fara sa-si dea seana. Ani de-a randul, m-am surprins apucat de o turbare copiata perfect dupa crizele tatalui meu, de accese isterice in care incepeam sa urlu, alunecand intr-un vartej de furie. Era ca intr-un fel de transa: in vocea mea, o auzeam pe a lui tipand odata cu mine. Vociferand din gatul meu, luandu-mi in stapanire corzile vocale. La fel ca el, ajung la extrema, devin un exaltat care face spume la gura. In pofida propriei mele vointe, le repet diferitelor femei alaturi de care traiesc exact aceleasi fraze abuzive pe care tata i le spunea mamei. Cand ma apuca nabadaile, alerg in fata oglinzii si mi se pare ca vad, dincolo de trasaturile mele spasmodice, chipul lui intiparit peste al meu si dandu-mi ordine. Simtind pe umeri si in ceafa greutatea unei creaturi invazive, care este amalgamul format de amandoi si care devora ca un incub. Pana si parintii cei mai superficiali ajung sa-si impuna prejudecatile si maniile. Teribila dezamagire: sa te crezi liber si sa te descoperi conditionat. Fiecare se zbate in propria genealogie ca o musca in plasa paianjenului, incercand sa iasa la suprafata, sa regaseasca terenul tare sub talpi. In clipele de descurajare, imi zic ca intreaga mea existenta n-a fost decat o indelungata scena de menaj cu diferite persoane. Nu-i chinuim cu adevarat decat pe cei care ne iubesc. Intr-o buna zi, intr-un moment de luciditate, mi-a spus: N-ai decat sa ma detesti, razbunarea mea este ca imi semeni.“