nolongerinbetween

La capatul adolescentei m-am trezit ca nu mai cred in Dumnezeu. Credinta este o intalnire intre un corpus fix revelat despre zeu si experierea acestui corpus in lume. Crezi intr-un Dumnezeu pentru ca α) pare probabil sa existe unul si apoi pentru ca β) experienta ta ti-o confirma. Corpusul fix de cunostinte despre zeu trebuie, cu necesitate, sa fie confirmat in infinitul vietii. Daca in corpusul tau ai o invatatura despre faptul ca poti calca peste serpi si poti bea otrava fara sa fii vatamat, e normal sa te astepti ca aceasta propozitie sa fie validata, confirmata in realitate. Daca lucrurile nu se intampla asa avem un impas. Daca in corpusul Coranului avem un precept-interdictie de mancare a inghetatei in timpul Ramadanului si o pedeapsa atroce, oferita instant, tuturor celor care il incalca e normal sa astepti confirmarea ordaliei divine, daca iti da prin cap sa incalci tabuul prohibitiv. Daca ramai netraznit sau nelapidat, in ciuda transgresiunii morale, esti intr-un impas. Scriptura ta e schioapa, esuand sa se implineasca. Poti incerca sa rezolvi impasul spunandu-ti ca Allah alege sa fie in cele din urma milostiv, dar asteptarea ca corpusul de adevaruri revelate sa isi gaseasca oglindirea in ceea ce experimentezi in viata e fara doar si poate propriul credintei. Daca crezi intr-un Inorog roz urias, care traieste intr-un castel invizibil, dincolo de nori si daca in scripturile inorogiene revelate de acesta catre subiectii sai avem un precept cum ca orice rugaciune va primi un raspuns, fie el pozitiv sau negativ, e normal sa te astepti ca experienta sa iti oglindeasca preceptul. Daca descoperi ca zeul inorog tace, poate e momentul sa te intrebi daca nu cumva inorogul e o inventie si tu esti completely deluded. De o parte avem un capat de pod – revelatia, principiile, cunostintele iar de partea cealalta avem celalat capat de pod – viata, validarea, aplicatia principiilor, confirmarea acestora. De o parte naratiunea, de cealalta urmele lui Dumnezeu in lume. Cand acestea doua nu se armonizeaza avem un impas. Podul e rupt. Credinta schioapata, topaind intr-un singur picior, cel al revelatiei.

La capatul adolescentei, cum spuneam, m-am trezit ca nu mai cred in Dumnezeu. Nu in orice Dumnezeu, ci in Dumnezeul naratiunii care imi fusese predata. Cele doua parti nu se armonizau. Lumea nevazuta nu se oglindea cum trebuie in cea vazuta. Nu mai puteam trece podul. Urmele lui Dumnezeu erau mult mai discrete decat pretindea corpusul narativ revelat pe care mi-l insusisem. Cel in care zeul providential se afla in spatele fiecarui gest de fiinta. Cel in care zeul umple cu fiinta lui intreaga lume. In care nici macar o vrabie nu cade fara voia lui. In care chiar si firele de par ne sunt numarate. (Matei 10:29) In care grija e o forma de necredinta. “Nu va ingrijorati, gandindu-va ce veti manca sau ce veti bea. Uitati-va la pasarile cerului: ele nici nu seamana, nici nu secera, si nici nu strang nimic in grinare; si totusi Tatal vostru cel ceresc le hraneste. Oare nu sunteti voi cu mult mai de pret decat ele?” (Matei 6:26) Si in care, totusi, credinciosi mureau de foamete laolalta cu pruncii lor in Africa. Dezacordul celor doua dimensiuni ma aruncase intr-un impas. Rezolvarea lui se putea face ori prin necredinta, prin ateism, prin respingerea totala a zeului ori prin reajustarea naratiunii despre el. Cum inexistenta lui Dumnezeu mi s-a parut intotdeauna mai improbabila decat existenta Lui, si susceptibila sa creeze mai multe dezacorduri decat existenta Lui, mi-a fost usor sa ma regasesc in a doua solutie.

La capatul adolescentei m-am trezit astfel cu zeul retezat si credinta ajustata. Credinta 2.0. Nu mai puteam crede decat intr-un zeu transcendent, aproape de limita, dar netrecuta inca, a deismului. Nu mai puteam crede decat intr-un deus otiosus. Discreet. Idle. Hidden. Mysterious. Distant. Slippery. Silent. Inrudit cu Primul Miscator nemiscat al lui Aristotel si cu Marele Anonim al lui Blaga. Un zeu care desi alege sa se reveleze,  refuza sa se lase prins in pattern-uri narative totalizatoare. In care cunoasterea apofatica a lui Dumnezeu o inlocuieste pe cea catafatica. Mult timp am incercat sa inteleg de ce ideea unui astfel de zeu mi se pare mai potrivita decat cea a zeului traditional. Unul din motivele posibile a fost ca un zeu distant, prin insasi retragerea sa creaza spatiu pentru ca libertatea noastra sa se manifeste. Un zeu imanent care umple spatiul creatiei sufoca libertatea creaturii. In Cabala evreiasca se spune ca Dumnezeu era la origine infinit, ceea ce nu lasa niciun loc decat Lui insusi si s-a contractat, pentru a face loc altuia decat El insusi. Ca noi sa fim, trebuie ca El sa nu mai fie. Dumnezeu se face prezent exact prin aceasta retragere. Prezent in absenta. Tainic. Inexistenta Lui este fundatia existentei noastre. Absenta Lui pe care o experimentam in viata noastra nu este rezultatul unei lipse de interes, ci tocmai al unui interes total. Libertatea, absenta Lui, este spatiul in care invatam cine suntem si cine trebuie sa fim. Si o facem gresind, cazand, revenind, cautand, aproximand, omorandu-ne unii pe altii, impacandu-ne, iertandu-ne, ratacindu-ne, regasindu-ne etc Suntem pe cont propriu. Prezenta Lui fizica deplina, cum e de asteptat doar la Parusie, ne-ar forta credinta, ne-ar ruina invatarea si ne-ar distruge libertatea. Deocamdata suntem in faza lui ca si cum zeul nu este. Trebuie sa ne traim viata ca si cum Dumnezeu nu exista, pentru a-L descoperi ascuns la capatul cautarii noastre.

Zilele astea am avut sentimentul ca descopar un alt motiv pentru distantarea lui Dumnezeu de propria lui creatie. Prostia. Infinita noastra prostie. Agresiva. Insidioasa. Toxica. Pe masura ce inaintez in varsta toleranta mea la prostie se apropie vertiginos de zero. Nu exista zi in care sa nu am de-a face cu ea. Nu exista zi in care sa nu ma descumpaneasca atingerea ei fetida. Mult timp am detestat-o pentru ca vine la pachet cu cruzimea. Potentandu-se una pe alta. Specia cealalta, inocenta, a prostiei pure, naive, fara intentii rauvoitoare mi s-a parut intotdeauna mai putin distructiva. Not anymore. O fi mai putin vinovata dar nu mai putin distructiva si nu mai putin smintitoare. In negotul meu intelectual si sufletesc cu prostii, din care ies de fiecare data plin de vanatai, spume, zgarieturi imi spun ca vinovatul sunt eu. Am ajuns la o varsta respectabila, am trecut prin destule grozavii, am invatat o gramada de lucruri dar singurul lucru pe care nu l-am invatat este cum sa gestionez prostia altora. Cu fiecare prost intalnit, o iau de fiecare data, sisific, de la capat, dandu-i credit ca va intelege ce-i spun pentru a sfarsi in aceeasi perplexitate comica. Discursuri surde, paralele, blocuri de beton, caramizi impenetrabile. Un prost e un zid cu care vorbesti si de care, intr-un final, te vei da cu capul. Pentru ca, mark my words, un prost are putere asupra ta si te poate face sa suferi. Nu poti invinge un prost cu armele astutiei.

Intr-un astfel de impas, un om inteligent are in fata lui doua posibile dezvoltari. Prima solutie ar fi detasarea, fie in varianta jemanfisista, fie in varianta mai nobila, zen, in genul in care se detaseaza budhistii de rezultatul faptelor lor, in care renunta sa mai aiba asteptari de la ceea ce fac si spun. Retragerea din fructul faptei. In termeni realisti, este clar o utopie, demna de literatura religioasa SF. Nu poti fi zen in discutia cu un functionar tampit de la fisc. Am incercat. E exersat in arta datului de pamant cu zenul tau cu tot. Cea de-a doua solutie este distantarea. Limitarea contactului. Segregarea. Evitarea. Fuga. Suspendarea dialogului. Pentru ca cel mai comun oximoron este dialogul cu un prost. Nu exista asa ceva. Este o imposibilitate conceptuala. Ca si aceea a unui cerc patrat. O contradictie in termeni. In momentul in care raspunzi la o singura replica din insiruirea de vorbe pe care le spune un prost esti deja pierdut. Te vei trezi sucked in, absorbit intr-un paienjenis absurd si toxic de contradictii si aiureli din care nu poti iesi nevatamat. Trebuie sa rezisti celei mai mici tentatii de a fi reactiv, de a te angaja intr-o conversatie reala cu el. Va trebui sa-i ingani fiecare spusa ca si cum ar fi o axioma, va trebui sa eviti sa-l contrazici chiar si daca ar spune ca 1+1=3 si ca pamantul e plat.

Ma tem ca in dia-logos-ul asimetric dintre Dumnezeu si noi, este evident ca noi suntem prostii. Absurzi. Lenesi cognitivi. Incapatanati. Perversi. Contorsionisti epistemologici. Toxici. Prosti, infiorator de prosti. Nu e de mirare ca dialogul intruparii s-a terminat prost, cu noi omorandu-ne zeul interlocutor. Nu e de mirare ca Dumnezeu sta la distanta si intretine un contact minimal cu noi. Proximitatea noastra, cat suntem inca natangi, e smintitoare. Pana la momentul vremurilor din urma cand ne va restaura si ridica la rangul de egali ai Lui va trebui sa-I acceptam parcimonia reactiilor Lui. Distanta sanitara. Spre binele amandurora…