nolongerinbetween

Cel mai odios lucru cand ai grija de cineva bolnav de cancer in faza terminala este ca suferinta si degradarea acestuia ajung atat de cumplite incat esti impins pana in punctul grotesc de a-i accepta si dori moartea. Nu ti-o doresti pentru tine, excedat de grija pe care i-o porti sau de oboseala acumulata, ci i-o doresti lui pentru binele lui. Iar sa iti doresti ca cineva iubit sa moara este o contradictie in termeni, este total impotriva naturii tale, o contorsionare psihologica cumplita, un viol sufletesc la care esti supus si din care nu poti iesi decat schilodit. Disonanta cognitiva te impinge in bratele schizofreniei. Sa te rogi zeilor ca cel iubit sa nu moara se inscrie in logica fireasca a lucrurilor. Sa te rogi insa sa moara, sa te rogi pentru moartea copilului tau, a parintelui, a sotului, este dement, stramb, injust, pervers, obscen, degradant, absurd, autodistructiv. Nimeni nu ar trebui sa fie impins pana acolo.

Zile la rand dupa moartea ei am fost nu atat suferind cat furios pentru efectul asta pervers. Ca am fost nevoit sa ii accept resemnat moartea si sa ma rog lui Dumnezeu sa se indure de ea si sa o ia dintre noi. How fucked up is that? She was the light of my life and yet I prayed for her to die. I prayed to God to extinguish that beautiful light. Her death came as a relief, since it ended her misery, but I felt sick to my stomach, cheated, led on, tricked. How can you link death to relief? These two words shouldn’t sit next to each other. Cum sa ajungi sa accepti inacceptabilul? Cum sa ajungi sa accepti moartea celui iubit? In preajma mortii ar trebui sa simtim indignare, suferinta, furie, manie sfanta nu impacare si usurare pentru moartea celui suferind. Moartea ar trebui sa fie limita, ar trebui sa fie cel mai odios lucru care i se poate intampla cuiva. Privelistea agoniei unui muribund insa te invata altceva. There’s something even worse than death – and that is dying. Inveti infrant ca moartea e preferabila agoniei. Esti vaduvit nu numai de copilul iubit ci si de scandalul mortii lui. De furia in fata mortii. Rasufli usurat si impacat. No fit of rage. No temperamental outburst. In sfarsit, a murit. Aleluia. Praise the Lord. How sick is that?

***

Cancer is something of a red-herring, a decoy, a smokescreen, a huge diversion meant to make us focus on suffering and looking after our loved ones and overlook the main culprit – death.

***

Cosmar azi noapte. Ca de obicei urlu in somn ca un lunatic. Se face ca sunt prin casa si ori de cate ori trec pe langa o oglinda surprind in imaginea reflectata o miscare, o umbra intunecata si imi dau seama ca este ea, desi stiu bine ca a murit. Ma intorc si evident nu este acolo. Lipsa de coerenta a oglinzii ma inspaimanta. She’s trapped beyond the mirror. I start screaming unable to reach her.

***

Descoperit o editura interesanta PushMePress care publica studii de filozofie a religiei. Citesc cu nesat “God and Evil” by Tristan Stone. Ajung inevitabil, ca in orice teodicee care se respecta, la nefericitul Iov. Nu pricep povestea acestuia. Ni se spune mereu ca este o poveste dramatica cu happy end. Ca dupa ce i se ia totul – proprietati, sanatate, sotie, copii – odata ce a trecut cu brio testul credintei, viata lui este restaurata cu asupra de masura – bogatie dublata, sanatate si reputatie refacuta, familia upgradata v.2.0. Doar ca morala invatata la cateheza nu da socoteala de unicitatea persoanei. Cum Dumnezeu este restaurata viata lui dupa ce i-ai omorat copiii? Nu inlocuiesti un copil mort cu un altul la schimb. Inlocuiesti o casa, un plug, o caruta, nu un prunc care nu se mai repeta. Poate la Euclid plusul cu minusul face zero, in psihologie insa plusul cu minusul da intotdeauna minus. In viata nu vindeci o rana cu o bucurie, nu vindeci un viol cu o binecuvantare asa cum iubirile impartasite nu le vindeca pe cele neintoarse. Plusurile nu anuleaza minusurile. Zece copii in plus nu o sa te vindece de copilul pierdut. Principiul compensatiei e pentru lucruri nu pentru oameni. Ori imi scapa mie vreun element de exegeza biblica sofisticata ori sunt mai ager decat carturarii teodicisti.

***

Cand cineva drag moare brusc si pe neasteptate socul pe care il ai e mult mai aproape de reactia normala in fata mortii care este oroarea. You are understandably overwhelmed. Cand cineva insa moare incet, in urma unei boli cronice si dupa saptamani sau luni de agonie elementul surpriza nu mai exista. When death eventually happens you feel oddly underwhelmed. Death didn’t just happen. You’ve been grieving over their death already for months.

***

***

Trebuie uneori sa imi amintesc faptul elementar ca moartea ei nu e despre mine. Ca e despre ea. Ca moartea ei este ceva teribil care i s-a intamplat ei. Nu inseamna ca suferinta mea nu este legitima, este normal sa fiu coplesit de agonia prin care a trecut in ultimul an si de moartea ei, dar exista intotdeauna riscul sa fac un shift spre mine, sa ma victimizez si sa ma balacesc intr-o mila de sine dezolanta. Sa ma ratacesc solipsist in drama mea accesorie, pierzand focalizarea de pe ceea ce i s-a intamplat ei si numai ei.

***

Cand moare cineva si trebuie sa strangi sau arunci (huh) din lucrurile acestuia cum poti sa scapi de senzatia cumplita ca faci ceva ofensator? Inca sunt inconjurat de recuzita sfarsitului ei, de siringi, pampersi, medicamente, prosoape etc, litiera e in acelasi loc, desi din cauza paraliziei nu a mai fost folosita oricum in ultimele luni, farfurioarele pentru apa si mancare sunt in acelasi loc. N-am de gand sa transform her whereabouts intr-un mausoleu, nu o sa incremenesc precum nevasta lui Lot intr-un imobilism in care sa las toate lucrurile astea intacte, insa nu stiu cum le poti arunca fara sa ai impresia ca faci ceva nelalocul lui celui care nu mai este. Probabil ca raspunsul e la indemana: cat timp simti asta inseamna ca nu esti inca ready. Mi s-a parut intotdeauna creepy sa intri intr-o casa si sa vezi pantofii celui care a murit de ceva vreme la usa, hainele acestuia inca atarnate prin cuiere, ca si cum nu s-a intamplat nimic, insa nu stiu daca ideea cealalta de a sterge igienic urmele trecerii cuiva prin lume e mai putin dezolanta.

***

Is she gone? Is she gone? Is she gone? Will I ever be able to forget that heartbreaking question in the morning she died?

***

Sunt zile cand sunt coplesit de puritatea bond-ului pe care l-am avut cu ea, cand, prin contrast, gandindu-ma la calitatea persoanelor perindate prin viata mea, doliul se transforma in mizantropie. Ma uit in jurul meu, printre vecini, printre cunoscuti, pe strada, prin magazine, institutii, biserici, autoritati, tv, social media etc si ma crucesc. Imbecili, egoisti, meschini, impostori, arivisti, lacomi, violenti, tate hraparete, lingai ipocriti, narcisisti, iresponsabili, mincinosi, abuzivi, invidiosi, inculti, duplicitari, oportunisti, infumurati, fiinte pocite, tarate, slutite de absenta oricarui dram de spirit in ei. Ma gandesc la toti ipochimenii pe care i-am lasat sa se apropie de mine in viata asta doar pentru a ma trezi scarbit la capatul insotirii noastre. Am senzatia ca m-am trezit brusc intr-o pictura de Hieronymus Bosch. Ma gandesc la Hristos si nu inteleg cum a putut sa iubeasca asa o sleahta de depravati fara valoare in care chipul lui Dumnezeu de-abia se mai vede. Sa vada tot ce vad eu si totusi sa nu o rupa la fuga mancand pamantul. In momentele astea de mizantropie furibunda ma gandesc la ea si la faptul ca nu m-a dezamagit niciodata. Si visez la o lume in care oamenii nu mai exista, rasi de pe fata pamantului de nu stiu ce virus ucigas si in care sa fiu inconjurat doar de animale. Un animal e egal cu sine si nu dezamageste niciodata, pentru ca e incapabil de tradare. Daca te ucide o face pentru ca este in ADN-ul lui de creatura, nu pentru ca esueaza in impostura. Omul este singurul animal care si-a compromis designul, singurul animal care si-a lasat sufletul sa fie cuprins de coruptie. Prefer oricand compania animalelor decat a depravatilor humanoizi.

***

Diminetile sunt cele mai grele. Cincisprezece ani de coregrafie matinala in care ai fost centrul universului ei nu pot fi sterse doar pentru ca se intampla sa nu mai fie acolo si nu iti mai cauta privirea. It’s hardwired in your soul for good.

***

Mi se spune ca dupa o vreme o sa fie mai bine, ca durerea se va estompa si ca o sa imi treaca. Toate astea mi se spun cu sensul de consolare si imbarbatare in timp ce efectul lor scontat este exact pe dos – sunt realmente ingrozit! Tocmai pentru ca TRECE – imi vine sa strig din toti rarunchii. Tocmai asta ma inspaimanta, ca nu pot opri vindecarea, ca ea deja a inceput. Cum sa gasesc consolare ca o sa ma vindec de ea vreodata? Cum sa ma imbarbateze gandul ca dorul cumplit de ea o sa imi treaca? Problema noastra nu e ca suferim ci ca nu suferim indeajuns, ca nu putem opri tavalugul timpului, ca nu putem opri alinarea pe care o aduce trecerea lui. Nu de suferinta mi-e mie frica ci de nesuferinta, de vindecare. Avem prea multa imunitate si prea putin virus.

***

exista primate carora le lipseste total conceptul de moarte. de sfarsit ireversibil. cand le moare un prunc isi continua existenta ca si cum nu s-a intamplat nimic. ii poarta in continuare cu ei, inerti, fara suflare, ii curata de paraziti, incearca sa ii alapteze, sa ii trezeasca din somn. omul e singurul animal in care constiinta mortii se instaleaza deplin. singurul animal capabil de un negot cu propria finitudine. si totusi masura in care o face este de cele mai multe ori rizibila. insignifianta. suntem protejati de un mecanism de autoconservare care impinge moartea din centrul constiintei in marginea ei. suntem incapabili sa o internalizam cu adevarat. moartea cuiva drag ar trebui sa ne paralizeze, sa ne inghete mecanismele de functionare dar nu reuseste decat sa le incetineasca, sa le gripeze, sa puna un strat de rugina care ingreuneaza temporar mersul lor mecanic, automat. de trei luni de cand a murit traiesc intr-un fel de perplexitate muta. dau tarcoale mortii ei fara incetare si nu pot sa-i cuprind grozavia. mintea mea inca asteapta sa i se explice scandalul absentei. cum e posibila nefiinta. in putinele dati cand inteleg ca a murit, cand inteleg cu adevarat ce inseamna asta mi se taie respiratia, incep sa ma sufoc si hiperventilez ca-ntr-un atac subit de panica. insa de cele mai multe ori ma simt protejat de o forma insidioasa de negare. inca astept sa mi se spuna ca este o farsa si sa o vad sarind dupa coltul unui fotoliu ca in jocurile noastre de-a v-ati ascunselea. inca astept sa-mi intoarca privirea din orice spatiu al casei pe care l-a umplut pana la satietate. ma culc cu ea in gand. ma trezesc cu ea in gand. nu exista celula pe care sa o sectionezi din trupul meu si in care sa nu o regasesti. mintea mea nu reuseste sa cuprinda necuprinsul mortii si se comporta ca si cum nu s-a intamplat nimic. faptul ca reusim sa supravietuim celor pe care ii iubim, ca nu murim o data cu ei, de durerea pierderii lor, ca nu incremenim in absurdul disparitiei lor mi se pare indecent si grotesc. suntem incapabili sa privim in fata adevarul brutal al mortii: nu existam. la scara timpului, a vesniciei, mai mult nu suntem decat suntem. specie deplorabila, zeii au stiut ca trebuie sa ne protejeze de trauma acestui adevar crud punand o pacla pe constiinta noastra. mistificam. inventam povesti care sa ne anestezieze durerea. ingerasi. stelute pe cer de unde, chipurile, cei plecati ne privesc cu seninatate. raiuri convenabile. nu suntem departe de primatele de care vorbeam. ne purtam mortii in continuare dupa noi ca si cum nu s-a intamplat nimic. daca ne-am ridica cu adevarat la inaltimea chemarii noastre si am intelege absurdul pe care il aduce moartea am cadea la pamant trazniti, pe loc. ne-am alatura astfel celor disparuti.