Posts Tagged ‘logic

In Johnny Depp vs. Amber Heard drama we find the full range of domestic violence (physical / non-physical, verbal / non-verbal) one can expect in a tumultuous, passionate, volatile marriage like theirs. From both sides. We may never know the complete truth of the abuse they inflicted on one another, but one thing is certain: she is not the victim she portrays herself to be. Writing an article to speak up against domestic violence and turning herself into a public figure representing domestic abuse, while being an abuser as well, was a blunder and a bad move. I love Johnny Depp and he seems to be a genuine kind of guy, a real sweetheart, but I also know how easily someone can project a different edulcorated image about themselves, divorced from their real self, so in marital disputes it’s somehow wiser to sit on the fence and remain neutral, unless you are privy to everything that was going on between the two.

However, what can easily sway me against her, if I were to take sides, is one particular kind of abuse I talked about in my blog before (here and here), one that permeates any human interaction and in which she seems to be particularly masterful: inferential abuse. I described at length this kind of abuse and the people who causes it. They are epistemic walls. Bricks. Concrete. No logic and argument can permeate them. Teflon people. Nothing sticks, no matter how sound, simple and obvious your argument is. You just cannot corner them and make them concede territory, let alone admit defeat. They will dodge your questions, move the goalposts continuously, change the meaning and usage of words, take their words back, flip back and forth, deflect, lie, double down, gaslight, deny, project, strawman you. You cannot win and the problem you face when you come across someone so dishonest intellectually is that you are powerless and can do shit about it. It’s rage inducing and maddening. The only thing you can do is just to disengage yourself from future interactions with them or to expose them to a third party, to an audience. The latter is something that Camilla was able to do, as a lawyer, given the circumstances of a public trial. But it’s not something we can all easily pull off and I pity Johnny Depp for all these years of epistemic abuse and mental torment where she would distort reality, lie blatantly, change semantics on a whim to accommodate her views and break any rule of reasoning with impunity. Her obvious lie and unwillingness to admit such a simple truth when cornered into a tight spot (i.e. she did not donate the money she had pledged, period) is telling for what the poor guy had to go through over the years.

As base animals we act out and express our cruelty through physical violence. But as superior animals, endowed with language, we verbalise our cruelty and manifest our vile nature through language. Either overtly by verbal abusing our peers or covertly by engaging in fallacious reasoning and intellectual dishonesty. The violence that comes through language and from slaughtering truth and honesty in our mundane interactions, when our misguided pride gets in the way, is no less damaging and heart-breaking than physical violence. God knows how battered and bruised I am left after arguing with big-headed idiots. I’d rather take a punch than their doolally reasoning.


“At the risk of being tediously pedantic, let’s consider one or two possible disanalogies between a fistfight and a political debate. To start with, the purpose of a debate is, presumably, to convince someone somewhere of something. Otherwise, what’s the point?

Of course, in a great many contexts your opponent won’t change his mind. Even in the context of casual arguments among friends, it’s rare for anyone to change his mind “in the room.” It’s very difficult in practice for most people to disentangle their egos from the positions they’re defending during a conversation, even a relatively calm one. (As anyone who’s ever been around philosophy professors and graduate students knows, even professional training in weighing the virtues of arguments doesn’t do all that much to cut down on this problem. The best you can usually hope for there is a grudging, “That’s an interesting point. I’ll have to think about it.”) It’s easy to draw extreme conclusions from this observation. I’ve heard many people who clearly thought they were being insightful saying that no one ever changes their mind because of an argument. This view is as silly and psychologically shallow as the mistake you’d be making by expecting an opponent to change their mind in the room. People do change their minds all the time, and arguments can and do play a role in this process, sometimes because they gradually gnaw at the back of your mind and sometimes because after enough time has passed that your ego isn’t bound up in some previously held position, you just realize to your own surprise that you now accept the contrary position for the very reasons that you dismissed when you first heard them.

(…) A conversion in the other direction would be just as unlikely for all the same psychologically obvious reasons. When you’re arguing with someone whose personal and professional worlds would be thrown into crisis if they came around to your point of view, or even just with your racist uncle who’s deeply emotionally invested in what he’s saying about immigration, convincing that person isn’t going to be a realistic goal. If there’s a worthwhile purpose to be served by engaging with them—and in the uncle case, there may not be—it’s to convince persuadable observers.

One way of doing this, if the observers are gullible enough to fall for it, is to just rattle off superficially plausible-sounding points so quickly that no one has time to stop and think about them. If this is your strategy, then the analogy between a point made in a debate as a punch thrown in a fistfight makes perfect sense. If an opponent has their guard down … you should keep hitting them. Otherwise, they might recover their equilibrium and hit you back! Again, this is the opposite of how you should act if you actually want to make sure that your argument is a good one and your conclusion is true. If you want that, you need to slow the hell down and think through possible objections.”

(Ben Burgis – Give them an argument. Logic for the left)

(Chapter II – Facts don’t care about your feelings: Ben Shapiro vs. David Hume)



“Una din revelatiile care mi se par cele mai ingrozitoare este revelatia prostiei invingatoare. In privinta asta nu prea exista retete care sa te apere: exista prostii la prima vedere, exista prostii care pot fi depistate intr-un timp relativ convenabil, dar exista, din pacate, prostii atat de bine camuflate, incat poarta ani in sir, fara sa se tradeze, hainele inteligentei. Nu cred ca exista descoperire mai dramatica decat detectarea unei asemenea prostii, cu atat mai mult cu cat aceasta descoperire nu serveste decat la infectarea dispozitiei afective. Observi cu stupoare cum castiga teren, cum creste si se umfla, ca o tumoare, prostia celor de langa tine, asisti neputincios la falimentul inteligentei tale in dialogul dinainte castigat de prostia lor. Nu ne vom putea mira niciodata indeajuns de superioritatea pe care o au prostii fata de inteligenti, desi, evident, este o superioritate fireasca si, cred, pe deplin meritata. Ca si cand Dumnezeu, induiosat de purtatorii de prostie, le-a adaugat in ultimul moment forta si fascinatia cu care sa domine inteligenta. Inteligenta nu are, cel mai adesea, decat o singura arma – propriul ei exercitiu – si nenumarate handicapuri: timiditate, bun simt, teama de ridicol, mila, nesiguranta, toleranta, indoiala de sine, loialitatea, ca sa le numesc numai pe cele care-i fac cinste. In vreme ce prostia dispune de un arsenal, precum cantitatea de armament nuclear depozitata in Europa, capabil sa distruga orice inteligenta de cateva ori. Daca inteligenta e adeseori neatragatoare (caci, prin definitie, trebuie sa iubeasca adevarul), prostia are aproape intotdeauna ceva frumos, uneori insasi frumusetea fizica, alteori o energie iesita din comun sau un talent incontestabil, profesional sau artistic.”

(Tia Serbanescu – Femeia din fotografie)

Ironia face ca autoarea, pe care o plac nespus, sa cada, treizeci de ani mai tarziu, in aceeasi capcana a prostiei invingatoare, bine camuflate. Daca a stiut cum sa stea la distanta de impostura comunista, n-a reusit acelasi lucru fata de impostura democrata. A inghitit, ca toata lumea jurnalistica si intelectuala buna, frauda pioasa a luptei impotriva coruptiei, care a castigat teren, a crescut si s-a umflat, distrugand in calea ei orice doza de criticism legitim fata de impuritatea metodelor acesteia. Partea bolduita din text se potriveste de minune perplexitatii incercate de orice om inteligent sau lucid in discutiile cu cruciatii justitiari. Lupta impotriva coruptiei a devenit o religie, astfel ca dialogul cu credinciosii neofiti care fac scut in jurul marii preotese Kovesi este imposibil. Societatea civila a esuat in a-si produce anticorpii de spirit critic, necesari oricarui corp sanatos. A preferat adevarului un mit convenabil, o fictiune care sa ne gadile bovarismul ideologic reductionist. Binele care lupta cu Raul. Fecioara care lupta cu balaurul Coruptiei. Hotii care lupta cu vardistii. Fat Frumos care lupta cu Zmeul. Faptul ca acestia din urma sunt prieteni la catarama si rad de Povestitor in cramele subterane ale stapanirilor e doar un detaliu insignifiant. Ca omul de rand are nevoie de naratiuni maniheiste simplificatoare e de inteles, ca jurnalistii si intelectualii le crediteaza inversunati este insa iresponsabil. Domnul Liiceanu, unul din apostolii noii religii, care ne-a anuntat ca se documenteaza intens in biblioteci si pe teren pentru o carte omagiu dedicata doamnei Kovesi, nu va inceta apoi sa ne tina conferinte despre unul din subiectele lui favorite – tradarea intelectualilor. Sper sa reuseasca sa ne explice si cum penita dumnealui, de-a dreptul vitriolanta cand a infierat terfelirea prestigiului academic de catre furii doctoranzi Ponta, Oprea, Toba, Negoita, Pandele etc, a amutit in fata plagiatului doamnei Kovesi. Ca vorba aceea, “tradare, tradare, fie, daca o cer interesele partidului, dar s-o stim si noi!


In aceeasi nota, o alta forma de prostie invingatoare care “poarta hainele inteligentei”, camuflata intr-un fel de explicatii totalizatoare cu panas intelectual, este backlashul impotriva stangii la care asistam de cativa ani. Internetul a fost luat cu asalt de catre cohorte intregi de oameni terorizati, supposedly, de corectitudinea politica, de politici identitare, de feminism, de globalizare, de postmodernism, de multiculturalism, de pederasti si transexuali revansarzi, de relativism cultural, de neoprogresism, de social justice warriors etc care si-au gasit in sfarsit profetii care sa-i reprezinte si sa-i salveze de la pieirea in nerelevanta (e.g. Jordan Peterson, Ben Shapiro, Anne Coulter, Milo Yiannopoulos etc). Zeci de mii de femei care in trecut si-au dat foc sutienelor ca protest simbolic fata de patriarhat, si le pun la loc declarandu-se antifeministe. Huh. Astept cu nerabdare momentul in care crestinii nu se vor mai considera crestini din cauza derapajelor sectare ale mormonilor sau iehovistilor. Bucatarii nu se vor mai numi bucatari din cauza shaormierilor. Aeroplanele nu se vor numi aeroplane din cauza parapantelor. Toata aceasta revolutie culturala venita din bolgiile conservatorismului ar fi fost perfect legitima daca nu se transforma intr-o religie. N-am nici cea mai mica problema cu criticile mentionate mai sus atata timp cat nu au pretentia ca explica ceva si ca se pot inchega intr-un diagnostic totalizator. Nu corectitudinea politica este de vina pentru resurgenta xenofobiei si pentru alegerea lui Trump, ci prostia.


Cea mai delicioasa deconstructie a acestui fenomen de religie ideologica, care loveste in stanga progresista incurcand tapii ispasitori, vine de la Natalie Wynn a.k.a. ContraPoints. “The Oscar Wilde of YouTube”. Misoginul din mine ma ispiteste sa spun ca numai dintr-un barbat putea iesi o femeie atat de inteligenta si frumoasa in acelasi timp. 😛 Ideea ca verbiajul pedant al unui Jordan Peterson sau Ben Shapiro e dat in vileag tocmai de catre un transgender flamboiant e de o ironie si umor irezistibil. Si cum era de asteptat, e amuzant sa vedem acum un fenomen invers, cum multi din acesti followersii cultici de care vorbeam, care au pus botul necritic la simplificarile oferite de profetii dreptei, se deconvertesc si isi regasesc scepticismul pierdut.


Productia de materiale care da in vileag curul gol intelectual al acestei miscari revansarde dinspre dreapta devine pe zi ce trece mai bogata. Daca nu suportati pasarile moarte din capul madamei ContraPoints, puteti incerca un barbat mai normal la cap:

Three Arrows’ channel.




Sau Shaun’s channel, despre cum prostia la dreapta se transforma in propaganda:




Ce distanta infima intre normalitate si patologie. Insanitatea intelectuala se afla la doar un cuvant distanta (all – some). Common grounds my ass. Doua specii total diferite, care nu au nimic in comun, decat faptul ca impart acelasi teritoriu si acelasi fel de aparenta trupeasca. Ceea ce trumpetii numesc chitibusareala si pedanterie lingvistica, ceilalti numesc rigurozitate. Daca as primi cate un dolar pentru fiecare data cand am purtat genul asta de conversatie, as fi milionar. Bloody hell, we need the patience of a saint…


Once again, his comment on what opinion means is spot on. I’m always at a loss when a dispute reaches deadlock and when faced with a self-evident truth, as O’Brien would put it, in front of a moon rock, the other says in a pacifying and tolerant way “let’s agree to disagree, you call that a rock, I call that a piece of cheese, we are both entitled to a different opinion”. No nooo noooo no nooo. No fucking way. It is a moon rock. Opinion is something else, this is facts. You don’t have an opinion when you say the clock shows 9:15 or today is Thursday. It’s a fact. You don’t have an opinion when you say the earth is not flat but round. It’s a fact. You don’t have an opinion when you say Kevin Spacey played the lead in “House of Cards”. It’s a fact. You do have an opinion when you say Kevin Spacey is one of the best actors of all time. It’s not a fact.

/əˈpɪnjən/ noun

noun: opinion; plural noun: opinions

  1. a view or judgement formed about something, not necessarily based on fact or knowledge.



“In 1807, Thomas Jefferson, al treilea presedinte american si autor al Declaratiei de independenta, ii raspundea unui tanar intreprinzator care il intreba cum poate fi condus un ziar cat mai bine:

Adevarul este ca, din pacate, suprimarea presei ar face mai putin rau decat o presa care se prostitueaza mintind. Acum nu mai poti crede nimic din ce apare intr-un ziar. Adevarul insusi devine suspect, odata plasat in acest mediu poluat…. Voi adauga ca omul care nu citeste un ziar este mai bine informat decat cel care il citeste, in masura in care cel care nu cunoaste nimic este mai aproape de adevar decat cel a carui minte este plina de falsuri si erori.

“Marian Voicu – Matrioska mincinosilor. Fake news, manipulare, populism”


Despre ierarhia ratacirilor, despre cum nu toate ratacirile sunt la fel. Ratacirea ca ignoranta versus ratacirea ca pseudo-cunoastere. Ratacirea de pe loc versus ratacirea ca distantare fata de drumul catre adevar.

De cele mai multe ori ratacim. Uneori recuperabili, in directia drumului, alteori dezastruos, in inversul lui. A fi inteligent se reduce, in ultima instanta, la o chestiune de orientare. Geografie. Sa stii unde este Nordul astutiei si sa te indrepti spre el.”


“Relatia matematica “1+1“ are un singur raspuns corect si o infinitate de raspunsuri gresite. Unele mai aproape de raspunsul corect decat altele, insa toate aflate oricum de aceeasi parte a erorii.”


N-am nici cea mai mica intentie sa iau apararea democratilor. It’s none of my business. Ma distreaza doar perspectiva asta puerila, reductionista, pe care am mai auzit-o de cateva ori in privinta negocierilor in general. E intotdeauna vina Celuilalt ca opune rezistenta si nu se ajunge la un agreement. Deadlockul nu se datoreaza niciodata rezistentei pe care o opui tu, ci doar rezistentei pe care o opune Celalalt. Nu spun ca unii nu pot fi mai incapatanati decat ceilalti, ca unii nu pot fi mai putin dispusi sa cedeze teren si sa faca compromisuri decat ceilalti. Spun doar ca, atunci cand nu ajungi la un acord, frazarea “ei sunt de vina, nu eu; ei nu cedeaza, nu eu; ei nu renunta, nu eu” etc nu are sens. Poate fi spusa, simetric, de ambele parti.

Cand o sa il auzim pentru prima oara pe Trump pronuntand cuvintele:“este vina mea”, pariez ca o sa intre brusc in ictus apoplectic si o sa cada secerat, pe loc, inconjurat de un stol de porci zburatacind…


Tags: ,


Fara nicio intentie, observ ca tema onestitatii intelectuale imi tot da tarcoale. Tocmai citesc cartea lui Marian Voicu “Matrioska mincinosilor: fake news, manipulare, populism”, in care accentul principal este pe razboiul hibrid dus de rusi, maestri incontestabili in dezinformare si propaganda, deunazi am terminat “A brief history of the Cold War” al lui John Hughes-Wilson, in care faimosul concept rusesc maskirovka este exemplificat pana la satietate, iar de cateva zile, ca sa continui seria ruseasca, m-am apucat de recitit (in tandem cu prietena mea buna de peste ocean si iubitul meu, ceea ce cred ca e pana la urma un tridem, huh?!) “Fratii Karamazov” a lui Dostoievski. Nimeni nu s-a priceput cred mai bine, decat Dostoievski, sa dea in vileag impostura si lipsa de onestitate care da tarcoale adancimilor noastre psihice. In fiecare din noi exista un Feodor Pavlovici, un maestru al disimularii, un tata al minciunii, care, precum in roman, trebuie ucis.


“Sunt momente când mincinoşii inveteraţi, care toată viaţa lor au jucat teatru, ajung să fie prinşi în asemenea măsură de propriul lor joc, încât încep să tremure de emoţie şi să plângă cu lacrimi adevărate, deşi chiar în aceeaşi clipă (sau o clipă mai târziu) ar putea să-şi şoptească în sinea lor: „Minţi fără ruşine si stii ca minti, nemernic bătrân, joci un teatru ieftin, cu toată mânia ta sfânta.“


“Nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui şi să nu mai aibă respect nici pentru sine, nici pentru lumea cealaltă. Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva şi astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-şi omoare urâtul, se lasă în voia patimilor şi a ispitelor trupeşti, şi, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el şi un animal? Şi toate astea numai şi numai fiindcă se minte şi pe sine şi pe alţii. Cel care se minte singur e intotdeauna pregatit să se simtă jignit. Uneori este foarte plăcut să fii ofensat, nu-i aşa? Adesea omul ştie precis că nimeni n-a avut intenţia să-l jignească şi că ofensa există numai în închipuirea lui, nu e decât minciună ticluită numai aşa, pentru plăcerea de a minţi, de a exagera lucrurile anume, ca să pună lumea pe foc, pentru că s-a legat de o vorbă, făcând din ţânţar armăsar şi totuşi, cine se supără, cine se îmbufnează ca fost jignit? Tot el; îi face plăcere să se simtă jignit, în sinea lui e chiar încântat, şi, dintr-una într-alta, ajunge să clocotească de ură…”


“Preacuvioşi părinţi, sunt pur şi simplu revoltat de purtarea domniilor voastre! Spovedania este o mare taină, pe care o cinstesc şi în faţa căreia sunt gata să mă închin până la pământ. Când colo, ce mi-a fost dat să văd? Acolo, în chilie, oricine intră cade în genunchi şi se spovedeşte în gura mare. Este permis, oare, să te spovedeşti aşa, în auzul tuturor? Sfinţii părinţi au statornicit că spovedania trebuie să se facă la ureche, numai atunci rămâne o taină şi aşa a fost din vechime. Cum e posibil să arăt de faţă cu toată lumea că sunt aşa şi pe dincolo… Înţelegeţi ce vreau să zic? Uneori poate că mi-e ruşine să spun tot. E scandalos ce se petrece aici! Nu, cuvioşiile voastre, aşa cum procedaţi dumneavoastră nu mai lipseşte mult ca omul să ajungă la autoflagelare… Cu prima ocazie am să fac un memoriu către Sinod, iar pe fecioru-meu am să-l iau acasă…

Nota bene. Feodor Pavlovici simţise unde era punctul lor slab. Cândva se răspândiseră unele zvonuri răutăcioase, care ajunseseră până la urechile arhiereului (şi nu numai în legătură cu mănăstirea noastră, dar şi cu alte mănăstiri unde stăreţia prinsese rădăcini), că stareţii ar fi foarte cinstiţi de credincioşi în dauna tagmei calugarilor şi, între altele, că ei ar abuza de taina spovedaniei etc, etc. Tot atâtea capete de acuzaţie fără nici un temei, care au căzut de la sine încă de atunci, şi la noi şi în alte părţi. Diavolul prostiei însă, care pusese stăpânire pe Fiodor Pavlovici şi care îl făcea acum să alunece zgândărindu-i nervii, din ce în ce mai adânc în abisul ruşinii, îi suflă la ureche această veche învinuire, din care el însuşi nu înţelegea nici o iotă. Nici măcar nu se pricepuse s-o formuleze ca lumea, cu atât mai mult cu cât în ziua aceea nimeni nu îngenunchease, nici nu se spovedise în gura mare, aşa cum pretindea el, în chilia stareţului. Fiodor Pavlovici nu avusese, aşadar, prilejul să vadă nimic din toate astea cu ochii lui, mulţumindu-se doar să repete unele zvonuri şi calomnii perimate, de care abia dacă-şi mai aducea aminte, în momentul când îi scăpase însă această prostie, îşi dăduse chiar el seama că era ceva absurd şi căutase să dovedească pe loc auditorului şi mai mult sieşi, că nu era totuşi nimic absurd la mijloc. Şi deşi ştia că fiecare cuvânt nu făcea decât să adauge o absurditate şi mai mare la cele de mai înainte, nu fu în stare să-şi pună frâu gurii şi-şi dădu drumul la vale.”


“Ba, daţi-mi voie! Chelălăi piţigăiat Feodor Pavlovici, făcând un pas înainte. Daţi-mi voie să spun tot ce am de spus. Adineauri, în chilie, v-aţi supărat pe mine că n-am fost cuviincios şi m-aţi făcut de două parale pentru că am pomenit despre porcuşori. Aşa-i place dumnealui Piotr Aleksandrovici Miusov, scumpa mea rubedenie, ca tot ce spune un om să aibă plus de noblesse que de sincerite; eu, dimpotrivă, prefer să aibă plus de sincerite que de noblesse, nu mă sinchisesc eu de noblesse.”


“— Ie te te! Bigotism şi poliloghie răsuflată! Fraze şi gesturi stereotipe! Minciuni învechite şi plecăciuni până la pământ: tipicărie curată! Cunoaştem noi plecăciunile astea! „O sărutare pe buze şi un pumnal în inimă”, ca în Hoţii lui Schiller. Nu-mi place ipocrizia, cuvioşiile voastre, eu iubesc adevărul; (…)

Mă răzbun pentru tinereţea mea, pentru umilinţele pe care le-am îndurat! Urlă el, bătând cu pumnul în masă, într-un acces de prefăcută revoltă. Nu ştiţi ce a însemnat în viaţa mea mănăstirea asta! Câte lacrimi amare n-am vărsat din pricina ei! Aţi ridicat-o împotriva mea pe propria mea soţie – o apucată! M-aţi afurisit în şapte soboruri, m-aţi făcut de râs şi de ocară în tot ţinutul! Ajunge, părinţeilor, trăim într-un veac liberal, în veacul vapoarelor şi al căilor ferate. Nici o mie şi nici o sută de ruble, nici chiar o sută de copeici, nimic n-o să mai vedeţi de la mine!

Din nou, nota bene. Mănăstirea noastră n-a însemnat niciodată nimic în viaţa lui şi niciodată Feodor Pavlovici n-a avut prilejul să verse măcar o lacrimă din pricina ei. Dar atât de mult se înfierbântase vorbind despre acele pretinse lacrimi, încât o clipă fu aproape convins că era întradevăr aşa şi, cuprins de înduioşare, îl podidi plânsul; în acelaşi moment, însă, simţi că era timpul să se oprească.”


“… Ivan nu poate fi sincer. E prea trufas pentru asta…”


” – Ba nu, nu v-am promis nimic. Dumneavoastra mi-ati spus sa fac asa, eu insa n-am promis nimic.

– Vrei sa spui ca nu te-am inteles bine? rosti Katerina Ivanovna cu un glas infundat si palind usor la fata. Mi-ai promis…

– Ba nu, ingerasule, nu scumpa mea domnisoara, nu v-am promis nimic! ii taie vorba Grusenka domol. (…) Poate ca v-am promis ceva, nu zic nu, mai adineauri, dar acum stau si ma gandesc… (…)

– Bine, dar adineauri spuneai… cu totul altceva… abia putu sa ingane Katerina Ivanovna.

– Ah, adineauri! Ei, ce sa-i faci…”


Capture_7 XXX

Una din putinele calitati pe care le am, de cand ma stiu, este rezistenta totala la bullshit. La nonsense. La basini sau gogosi, cum le spun eu ireverentios. Spiritul critic. Circumspectia fata de fad-uri intelectuale. Fata de idei digerate de altii. Fata de metanaratiuni care se vor atotcuprinzatoare. Este unul din motivele pentru care nu ma alatur backlashului idiotic pe care il practica dreapta conservatoare fata de establishmentul politic cultural al vremii, si mai ales fata de stanga contemporana. Nu pentru ca nu e nimic de criticat in asezarea lumii de acum si nu pentru ca ideologia stangii ar fi fara de cusur. Far from it. Doar ca demonizarea stangii din circle jerk-urile internetistice, devenita, gratie mimetismului, mainstream intelectual, nu poate fi facuta fara sa inghiti, pe langa opiniile de bun simt, tone de nonsens. Ideea asta ca Raul de care are parte Fiinta poarta insemnele stangii (cu tropii binecunoscuti: politici identitare, feminism, corectitudine politica, postmodernism, globalizare, multiculturalism, politici de gen, egalitarianism etc) e reductionista pana la prostie. Raul nu stie geografie. Raul este democratic. Nu face discriminari. Este peste tot si vine de peste tot. Din toate directiile posibile. Efectul de echo chamber se instaleaza doar daca renunti la spiritul critic si la detectorul de minciuni si bullshit cu care ne-a inzestrat Dumnezeu cand ne-a dat darul gandirii.

But I digress. Nu despre contracultura dreptei reactionare, perfect legitima, voiam sa trancanesc. Ci despre trumpeti. Eroul meu preferat cand vine vorba de demantelarea BS-ului, a nonsensului, este James O’Brian. Neputinta lui funciara de a trece peste un bullshit livrat cu nonsalanta, incapatanarea cu care nu se lasa pacalit de tehnicile evazive, de dodging-ul celor intervievati, nerabdarea pe care o are cand acestia se duc pe piste falacioase si eficienta de a-i repune back on track-ul problematic, inversunarea de a opune faptele si logica vacuitatii impresiilor sunt admirabile. He can be a bit of a bully, dar numai daca iti bagi capul in gura leului pretinzand ca esti pe un teren safe si ca stii mai bine, in timp ce furnizezi verbiaj in loc de argumente. Vagueness instead of semantic clarity. Un exemplu magistral de caracter alunecos, de dodging, de shifting goalposts la nesfarsit, de imposibilitatea de a corner-ui un trumpet sa admita ca e gresit si ca e lipsit de onestitate intelectuala, este urmatorul:

Oh boy!

May the Lord open!

Minds and souls.

Blogs I Follow

Mind, Body & Soul

Quality Education & Advice

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.

Mind, Body & Soul

Quality Education & Advice

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.