nolongerinbetween

“Ai 12 ani si citesti o poezie din care nu intelegi mai nimic. Pare tragica. Si plangi. Citesti cu voce tare ca un actor si plangi, nu-i mare lucru. Stai in fata oglinzii, ridici ochii, te uiti la tine. Ai fata acoperita cu pudra , pleoapele albastre, buzele maro , obrajii fardati cu un rosu stins. Frumusetea ta n-are varsta ta. Reciti cu voce tare, cu pauze, tii o grisina in mana, ca pe o tigara. Citesti inainte, te impesioneaza ce spui pentru ca o spui tu acolo, in oglinda. Lasi cartea deoparte. Un clovn fardat, cu lacrimi pe obraz, se uita la tine. Copil patetic. Sentimentele imprumutate te intimideaza, iti dau apa la moara, le imiti asa de bine ca aproape ca suferi de durerea altcuiva. Te uiti cum plangi si plangi si mai tare. Lacrimile mele ma acopera, hohotul rezoneaza in cap si torace, coardele vocale vibreaza. Un mienuat prelung te face sa te topesti de mila pentru tine. De mila si de sila. Apoi te opresti brusc. Si nu mai intelegi nimic. ” (Simona Popescu – “Exuvii”)