nolongerinbetween

Motto: “There are two types of people: those who try to win and those who try to win arguments. They are never the same.” (Nassim Nicholas Taleb – The Bed of Procrustes)

In orice relationare este inevitabil sa ajungi si in zone unde armonia dispare si in care opiniile diverg. No surprise here. Lumea nu e guvernata de Unu, ci de Multiplu. Ar fi fost o surpriza daca era invers, daca negotul nostru sufletesc si intelectual ar fi sfarsit intr-o inganare debila in care toti am spune, crede si simti la unison acelasi lucru. Ce e surprinzator, pentru mine, este insa altceva. Modul la fel de distinct in care gestionam Multiplul. Modul diferit in care ne confruntam opiniile concurente. Pentru unii confruntarea de idei e despre adevar si urmeaza niste reguli stricte de validare a argumentelor, in timp ce pentru altii e despre putere iar regulile sunt pastrate doar in masura in care le servesc interesul, devenind fluide pana la disolutie. Now. Tendinta de a forta plasticitatea argumentativa, de a trage de un argument intr-o parte sau alta si a-l face mai elastic decat s-ar cuveni e comuna, ne este proprie tuturor. Fair enough. Nimeni nu-si paraseste punctul de vedere la prima pala de vant a unei instante critice. Nu e nimic gresit (unless you make too much use of it, unless you abuse) sa te reinventezi epistemic si sa incerci un alt unghi de atac, o alta perspectiva atunci cand iti este demonstrata precaritatea unghiului din care ataci problema. La fel de comun tuturor e si orgoliul ranit atunci cand trebuie sa iti reconsideri pozitia si sa dai castig de cauza celuilalt. Nimeni nu exulta cand este nevoit sa admita ca a gresit si reluctanta cu care oamenii renunta la un punct de vedere dovedit subred, mai ales in the heat of a debate, e proprie tuturor. Altfel spus, suntem toti tributari, to some extent, aceleiasi psihologii auto-protectoare fata de sinele fragil. Nu e ca si cum, in prima categorie, a celor ghidati de adevar nu de putere, intr-o confruntare de idei, s-ar afla niste masini inferentiale reci, perfecte, incapabile de afect sau imune la vanitati. Doar ca in timp ce acestia pot transcende psihologia si face astfel incat confruntarea sa fie totusi despre adevar, cei din a doua categorie sunt guvernati exclusiv de psihologie, de dinamica puterii, de neputinta de a concede teritoriu pierdut.

Cand si cand dai peste un astfel de individ, impermeabil la argument si pe care nu poti sa-l convingi de nimic. Sub niciun chip. Beton impenetrabil. Caramida. Zid epistemic. Nu pentru ca ai fi lipsit de persuasiune sau pentru ca argumentele tale nu sunt suficient de constrangatoare pentru a-l dovedi. Ci pentru ca individul este, ca sa construiesc un barbarism, nedovedibil. N-ai putea sa-l dovedesti nici daca ar trebui sa demonstrezi ca apa este uda. Nu exista nimic care l-ar dovedi. Daca l-ai intreba, in virtutea principiului falsificarii al lui Popper, ce ar trebui sa contina argumentul care sa-l faca sa isi schimbe opinia pe care o apara cu indarjire, nu ar sti ce sa iti raspunda. Pentru ca nu exista asa ceva. Intruparea exemplara a acestei categorii, the epitome of, ca sa continui barbaria anglizanta, o regasim zilele astea in persoana lui Trump si a celor care il sprijina entuziast. Poti inlocui bineinteles persoana lui Trump cu cea a lui Farage, Le Pen, Vadim, Dragnea, Badea, Ponta, Antonescu, Gadea, a sefului tau, a trollului de pe forum,  a colegului de munca, a fratelui, a pastorului din biserica, a prietenului, a parintilor, a exului, a vecinului etc, a oricarui altcuiva care are un negot dubios cu adevarul. Ceea ce au in comun este caracterul alunecos, faptul ca nici un argument nu se lipeste de ei, ca nu poti sa-i corner-uiesti argumentativ si sa inchizi confruntarea cu un q.e.d. Cand si cand livrezi sau esti martorul unui knock-down argument, al unui argument atat de constrangator incat te astepti sa ii vezi amutiti, adunandu-se de pe jos, bucatele, bucatele. Checkmate. Knockout. Yielding. Complete surrender. Throwing in the towel. Ti-ai gasit. Trumpetii sunt bine mersi, neclintiti, reinventandu-se la nesfarsit, ca o pasare phoenix imuna la silogism, din unghiuri si mai aiuritoare ca inainte. Moving the goalposts incessantly. Chestiunea nu e ca reusesc sa iasa din sah, legitim, prin refutarea argumentului tau, ci ca refuza realitatea categoriei de sah-mat. Caracterul definitiv al acestuia. Muta calul, aiurea, pe diagonala si il interpun blatant intre tine si regele lor. Muta nebunul, ilicit, in linie dreapta si ies din sahul constrangator. There. Infrangere evitata. Partida relansata. All is well in Gilead. May the Lord open.

“I didn’t say that. And even if I did, I didn’t mean that. And even if I did mean that, you don’t understand what I am saying. And even if you do understand, it’s not a big deal. And even if it is, others have said worse. And even if they haven’t I am right and you are wrong… “

Ceea ce descriu aici e o forma de injustitie, de abuz, de violenta. Smintitoare. Daca am incerca sa translatam tipul asta de confruntare, din zona inferentei intr-o zona mai mundana, fluidizarea asta nepermisa a regulilor nu ar putea fi facuta cu impunitate. Acolo trisatul ar fi sanctionat cu un pumn si cu un nas spart. Violenta ar fi reglata fara probleme, barbateste, prin retaliere, prin violenta. In zona inferentei insa, un trumpet poate spune ca pipa de pe masa nu este o pipa, fara sa se trezeasca cu un pumn in mecla, ci doar cu pumnul tau in masa indignat. Poate infera cu impunitate ca din moment ce soarele rasare dupa cantatul cocosului, atunci rasare din cauza lui, fara sa-i poti sanctiona siluirea logicii. Poate spune, cu nerusinare, intru deplina ta exasperare, ca nu a spus ce tocmai a spus fara sa-i poti face nimic ipochimenului. Poate spune, in mod repetat, A si pretinde ca de fapt he meant B all along, vina fiind bineinteles a ta ca nu faci substitutille de rigoare hermeneutice. Poate sa isi schimbe opinia on the fly de cateva ori in aceeasi conversatie, sa faca backtracking on his previous stances, ca intr-o anarhie ideatica, neguvernata de nicio regula, fara sa-i poti sanctiona promiscuitatea intelectuala. Poate spune ca albul e negru, ca modernitatea nu e moderna, ca unu plus unu nu fac doi, ca patratul e un cerc imperfect, ca Matrix e un documentar istoric, ca numerele se gasesc in natura, ca nu poti picta un patrat alb pe un fond alb, ca pinguinul nu e o pasare, ca apa nu e cu necesitate uda, ca noaptea nu urmeaza dupa zi, ci invers. Poate spune orice si esti total dezarmat si lipsit de putere in fata infamiei lui. Pentru ca nu exista modalitati in care sa-l constrangi pe un trumpet sa admita ca e in the wrong. Si tocmai civilitatea, faptul ca nu poti regla diferendul prin violenta, ca nu poti retalia, ca nu poti raspunde abuzului cu aceeasi masura, violentei cu violenta, face ca situatia asta limita sa fie exasperanta si smintitoare. Intr-o relatie, mare parte din abuzul domestic, la asta se rezuma. La abuz epistemic, inferential. La aceasta dinamica oneroasa, dezechilibrata, instituita de necinstea si insolenta celui care abuzeaza. La mii de instante marunte in care unul calca in picioare logica, discernamantul, onestitatea, dreptatea, spre revolta si exasperarea celuilalt.

Din descrierea mea de pana aici se desprinde cu usurinta portretul robot al unui trumpet. Trasatura definitorie a acestuia este lipsa de onestitate intelectuala. Reaua credinta. Este semnatura lui indelebila. Faptul ca va exaspereaza afirmand tot felul de bazaconii va poate face sa credeti ca este prost. Nu e obligatoriu. Prostiile pe care le auzim de la un trumpet pot veni intradevar de la deficientele lui intelectuale, insa cel mai adesea vor veni de la lipsa lui de onestitate. Delictul lui intelectual este de fapt un delict de caracter. Sursa abuzului nu este prostia, ci lipsa de caracter. Daca zgarii putin suprafata prostiei, dai peste altceva: incapatanare, vanitate, perfidie, narcisism, orgoliu patologic. Cum altfel iti poti explica toxicitatea unei relatii pe care o ai cu cineva indeobste inteligent? Cum altfel iti poti explica inferenta stramba cu care te copleseste cineva care stapaneste acelasi aparat tehnic de rationare ca si tine? In toate relationarile toxice si disfunctionale pe care le avem cu iubiti, prieteni, rude, sefi, necunoscuti, totul se rezuma, in cele din urma, la o intrebare simpla: este prost sau canalie? Bineinteles ca cineva poate fi, in mod tragic, ambele, dar din experienta mea, este mai degraba una sau alta. Contorsionarile logice si fundaturile in care sfarseste un trumpet nu tin de o neputinta funciara a acestuia de a rationa corect (daca asa ar sta lucrurile, ar insemna, ca e nevinovat) ci de orgoliul lui nemasurat, de incapatanarea lui patologica. In other words, he’s more of an ass than a dumb chicken.

Now. Discursul meu poate fi chestionat din mai multe unghiuri. I se poate reprosa ca este maniheist intr-un mod nerealist, ca este subiectiv, partinitor, ca presupune, de la sine inteleasa, atat integritatea mea intelectuala si morala, cat si indignitatea celorlalti, fara insa sa le demonstreze vreodata. Fair enough. Mult mai importanta insa mi se pare alta obiectie. Mi se mai poate reprosa ca toata discursarea mea se bazeaza pe o conditie psihologica – lipsa de onestitate – presupusa adevarata, dar nedemonstrata, si care, daca ar fi refutata ar demola intreaga mea diagnoza, intreaga mea constructie ideatica prin care incerc sa explic trumpismul. Lipsa de onestitate presupune constiinta transgresiunii morale, a inselarii, a perfidiei, presupune o atitudine in raspar cu ceea ce cunosti. Stii ca este A, dar pretinzi ca este B. De unde stim noi insa ca in miile de instante in care trumpetii sustin bazaconiile de care vorbeam sunt lipsiti de onestitate? Poate ca ei performeaza acrobatiile acestea logice onesti, in good faith, convinsi, in naivitatea lor, ca au dreptate. Conjectura mea, ca ceea ce se naste din relationarea cu ei este o forma de ABUZ, de violenta, se bazeaza, obligatoriu, pe reaua lor credinta, pe faptul ca acestia STIU ca NU au dreptate si se incapataneaza sa sustina un neadevar, dintr-un deficit de caracter. Daca trumpetii ar crede in mod autentic ca au dreptate, ceea ce la urma urmei e propriul oricarei fiinte umane, chiar daca se inseala, atunci nu mai putem vorbi de abuz. Putem vorbi de exasperarea si frustrarea noastra, de tormentul nostru intelectual, dar nu mai putem vorbi de abuz. Raspunsul s-ar muta dinspre un capat al spectrumului spre celalalt, dinspre deficitul moral spre deficitul intelectual, dinspre canalie spre prost. Trumpetul ar fi mai degraba un imbecil decat o lichea.

(4:05 “There’s no proof of anything. There’s no proof of anything. But it could very well be.” He needs a lecture on Bertrand Russell’s teapot analogy for the philosophic burden of proof. 😀 )

I strongly disagree. O sa ma intorc putin la inceputul discursarii mele. Divergentele dintre noi si ceilalti acopera o paleta larga de diferente – diferente in preferinte, in judecati de valoare, in opinii estetice, in asteptari, in interpretari, in definirea termenilor etc. Nu ma intereseaza insa sa le inventariez din punctul asta de vedere, ci doar dintr-un unghi relevant in chestiunea onestitatii intelectuale. Din punctul asta de vedere, dam peste o bifurcatie simpla, avand doua tipuri de divergente. α) Uneori opiniile noastre divergente se refera la chestiuni complexe, echivoce, complicate, cu zeci de fatete posibile, imposibil de redus la scheme simple fara a le mutila esenta, care suporta interpretari posibile multiple, fiind deci generoase cu spatiul pe care il ofera pentru opinii contrare. Cazuri care permit, in mod rezonabil, puncte de vedere diferite fara sa contrarieze bunul simt intelectual. Cand ai divergente cu cineva in marginea unei chestiuni evident complexe stii ca opiniile celuilalt, oricat de diferite de ale tale si oricat de inadecvate ti s-ar parea, sunt legitime, daca se pastreaza in range-ul opiniilor posibile. Ca sa folosim aceeasi metafora a sahului, oricat de contrarianta ti s-ar parea pozitionarea lui pe tabla de sah, ea este din aria posibilelor. Daca ai de-a face cu un trumpet, una din posibilitati este ca acesta sa ajunga sa sustina un punct de vedere contrar tie nu din convingere ci din spirit de fronda, din orgoliu, din rea credinta. Dar nu poti sti. La fel de bine, data fiind complexitatea cazului, poate fi autentic in ceea ce sustine. Gresit poate, dar genuin. Since you can’t tell, there’s no room for outrage, you cannot call him out for being a contrarian or intelectually dishonest and you can’t see his epistemic positioning as abusive, even when that is or may be the case. β) Uneori opiniile noastre divergente se refera insa, dimpotriva, la chestiuni simple, univoce, usor de inteles, care nu permit interpretari multiple, care nu ofera un spatiu de manevra larg pentru opinii divergente, care te forteaza sa te pozitionezi intr-un anumit fel. Intr-o astfel de situatie, data fiind simplitatea cazului, nu-l mai poti credita cu buna credinta pe cel care contesta un adevar manifest si sustine o bazaconie. It’s obvious now that we have an instance of arguing in bad faith. Este exact punctul nodal in care trumpismul se transforma in abuz. Cand contesti blatant evidenta. Cand cobori atat de jos nivelul discutiei, pozitionandu-te in raspar cu poncife indeobste acceptate de toata lumea. Aici se afla cheia raspunsului nostru la intrebarea “prost sau canalie?”, in aceasta impartire a divergentelor. Daca in primul caz, data fiind complexitatea chestiunilor disputate, nu-l poti clasa niciodata pe celalalt in tagma indignitatii, a trumpismului, chiar si daca ar face parte din ea, in al doilea caz, data fiind simplitatea situatiilor in disputa, nu ai de ales. Exempli gratia. Una e sa chestionezi varianta oficial-canonica a Holocaustului, metodologia de calcul a cifrelor, a motivatiilor exterminarii, a modalitatilor in care ea s-a petrecut, a responsabilitatilor celor implicati etc (chestiune complexa – α) si alta e sa negi genocidul in sine, sa negi ca Holocaustul a avut loc (chestiune simpla – β). Una e revizionismul istoric al lui Paul Goma si alta e negationismul lui David Irving. Prima e o pozitionare controversata, la limita antisemitismului, dar intrutotul legitima, din aria posibilelor, intr-o chestiune complexa, a doua e o pozitionare absurda, nelegitima, contestarea unei evidente istorice, intr-o chestiune simpla. Sau, una e sa spui ca in ciuda profilului controversat si imoral pe care il are Trump, este potrivit in postura de presedinte (chestiune complexa – α) si alta e sa spui ca e un personaj onest, strain de impostura, mai degraba victima a fakenews-urilor decat sursa a lor (chestiune simpla – β). Prima e pragmatism, legitim, oricat de narod mi s-ar parea mie, intr-o chestiune complexa (profilul potrivit pentru guvernare – does morality has any bearing on leadership qualities?) a doua e trumpism ignar, intr-o chestiune simpla (evaluarea morala a unei persoane – is Donald Trump really a genuine person or an impostor?). In the same vein, Cartea sfanta a musulmanilor, Coranul, opereaza hermeneutic la fel, cu doua nivele de complexitate epistemologica, impartind versetele in versete muhkam, care sunt simple, clare si care pot fi interpretate doar intr-un singur fel si versete muttashabih, complexe, care contin alegorii si pot fi interpretate, de catre oameni, in mai multe feluri, sub rezerva ca doar Dumnezeu este exegetul ultim, Cel care cunoaste interpretarea canonica. “[O Muhammad], it is God who sent down to you the  Book; in it are verses that are precise, clear statements, which accept no interpretation – they are the foundation of the Book – and others that are unspecific, allegorical, which may have several possibilities. Those whose hearts are perverse, follow the unclear statements in pursuit of their own mischievous goals by interpreting them in a way that will suit their own purpose.” Quran 3:7

Revenind la intrebarea noastra: de unde stim ca trumpetii nu sunt genuini, ci lipsiti de onestitate intelectuala atunci cand ne improasca cu inferenta lor stramba? De unde stim ca nu sunt imbecili autentici care chiar cred aiurelile pe care le spun ci mai degraba fairly intelligent people acting in bad faith? Simplu, in relationarile si dezbaterile noastre, ne deplasam back and forth intre cele doua categorii – complexe si simple – de care am vorbit. Inevitably, you’ll atomise a statement, you’ll break down an argument to its smallest pieces. Astfel ca, in orice conversatie vei ajunge inevitabil si la chestiuni simple, cu adevaruri manifeste, in care pozitionarea stramba a celuilalt va fi astfel revelatoare. Isi va demasca interesul pentru putere si nu pentru adevar. Din orgoliu si incapatanare va sfarsi prin a sustine tot felul de bazaconii aiuritoare, in aceste chestiuni simple, care il demasca, care ii tradeaza impostura, dat fiind caracterul self-explanatory al acestora. In orice disputa, fii atent prin urmare la acesti atomi conversationali, la aceste chestiuni simple, univoce, care nu suporta interpretari multiple, in care, prin pozitiile aberante pe care le va apara, isi va revela identitatea. It’s a simple technique that never fails to reveal someone’s true colours. Abuzul este resimtit ca abuz din aceasta batjocorire obvioasa a adevarului. Blatant. Pe fata. Pentru ca poate. Daca ar exista un feedback instant de stabilire a veridicitatii unei propozitii sau onestitatii unei opinii, ca in cazul ordaliei divine din Evul Mediu prin care se stabilea adevarul sau justitia, atunci aceasta batjocorire in care se instaleaza trumpetul nu ar mai fi posibila. Perfidia trumpetului se naste din faptul simplu ca poate sa conteste evidenta fara sa-i poti face nimic. Mai ales in discutiile one on one, cand nu va admite niciodata ca e nerezonabil in pozitionarea lui, intru exasperarea ta.

Ajungem astfel la un alt unghi din care iti poti da seama ca ai de-a face cu un trumpet, de data aceasta, plecand dinspre psihologia ta. Vei sti ca ai de-a face cu un trumpet, cand in relationarea ta cu cineva, ajungi constant in aceste ape tulburi, chinuitoare, toxice, si vei simti puternic nevoia “to go public”, dorinta sa nu mai vorbesti cu el decat in prezenta unor terti, unor martori, sau in prezenta unui recorder. Pentru ca deep inside trumpetul stie ca nu are dreptate, stie ca nu va mai putea fi alunecos daca va fi confruntat cu propriile declaratii, ca inferenta lui stramba poate fi usor deconstruita pana la layer-ul final al imposturii, stie ca daca va permite unor terti sa cantareasca cele doua puncte de vedere concurente, nu mai poate maslui talerul. In confruntarile one on one, isi poate permite luxul insolentei; in confruntarile publice, in fata unei jurizari externe, neutre, poate doar sa se eschiveze schimband subiectul sau sa duca in derizoriu chestiunea. Exasperarea si nevoia ta de a-l confrunta public e un semn ca ai de-a face cu un trumpet si in acelasi timp da masura autenticitatii tale. Nu a adevarului spuselor tale, ci a onestitatii tale. Pentru ca daca ai sti ca esti tu insuti un impostor, ca rastalmacesti ce ti se spune, ca negi sau reformulezi constant ceea ce ai spus, shifting the goalposts all the time, ca inferezi tot felul de absurditati, ca negi evidente copilaresti, nu ti-ai dori sa te supui privirii unor terti, nu ai avea indrazneala sa te livrezi judecatii publice. Sau sa iti imortalizezi spusele on tape, for future reference. Un trumpete nu va avea insa curajul sa se expuna altei priviri externe. Because deep down he knows he’s a fraud and appearance is all that matters to him. He trades saving his soul for saving his face. God save us all! Pe noi de abuzurile isolentei lui, pe el de el insusi…

***

N.B. Postul acesta este despre trumpetii recenti. Sa nu uitam insa un trumpet avant-la-lettre, pe care am practicat rezistenta si diagnoza. Auto-citez dintr-un post despre onestitate din 2012, peste care am dat intamplator:

“Magistral. Ca de nspe ori in discutiile cu el regret ca nu avem martori sau un recorder.”

“Ei bine, nu conteaza ca o stim amandoi, conteaza sa nu o spuna. Aparentele conteaza. Imparatul “nu” e gol cat timp nu o spune nimeni. Impostura trebuie jucata pana la capat. Caragiale. Ionesco. La un loc.”