nolongerinbetween

copil fiind ma indragostisem de fata profesoarei de matematica, cea mai desteapta fata din scoala. si pentru ca matematica parea singurul limbaj prin care puteam sa ajung la ea, am sfarsit, previzibil, prin a petrece ore in sir studiind meticulos despre fractii, monoame, polinoame, radicali, ecuatii, inecuatii, multimi etc intr-o incercare disperata de a-i spune ca exist. bineinteles ca mi-a fost mai usor sa intru in gratiile lui Pitagora (no wonder, huh?!) decat in ale domnisoarei care a continuat nestingherita sa ma ignore ca si inainte de convertirea mea intru aritmetici.

acum mai bine de zece ani ma indragosteam de un orb. am invatat Braille ca sa-i pot spune te iubesc intr-un limbaj pe care palma lui il intelesese oricum mangaindu-mi torsul. am sfarsit prin a citi si scrie cu buricele degetelor lucruri care nu pot fi spuse cu voce tare, lucruri pe care n-as indrazni sa le pun pe hartie.

acum sapte ani m-am indragostit de un American. i-am invatat limba ca sa-i pot spune ceea ce ochii mei stiau oricum sa o faca cu mult mai bine. am sfarsit prin a afla ca, in mod paradoxal, pe masura ce creste spusul in acceasi masura creste nespusul. you can’t win for it’s a non-win situation, as he would have put it.

recapituland, nu pot sa nu observ ca intotdeauna, eu sunt cel care ma stramut in limbajul celuilalt. n-am intalnit inca pe nimeni care sa mi se adreseze in limbajul meu propriu. care sa ma iubeasca intratat incat sa suporte disconfortul unei comotii lingvistice. care sa ma invete pe de rost. pe dinauntru. trist. trist precum o carte (sortita sa ramana vesnic) necitita.