nolongerinbetween

Am avut intotdeauna o atitudine magnanima fata de prosti. Pentru ca am realizat de timpuriu ca prostia, ca si inteligenta, este o fatalitate. Te nasti cu ea in acelasi fel in care te nasti cu ochi albastri si nu negri. Iti poti imbunatati putin lotul in care ai fost instalat, poti sa devii mai inteligent sau mai putin prost decat esti, insa niciodata suficient cat sa faci un salt de la o categorie la alta. In acelasi fel in care nu poti sa te ridici de jos tragandu-te de par in sus, upgrade-ul de la o categorie la alta, de la prostie la astutie, din simpla volitie, nu e posibil. You are what you are. Period. Esentialism dezolant dar greu de refutat in viata de zi cu zi.

De la ideea legitima ca prostul nu e responsabil pentru prostia lui poti trage insa concluzia ca e inocent si in expresia ei. In modul cum isi gestioneaza prostia. Ceea ce nu mai e la fel de adevarat. Ca sa folosim o metafora potrivita, prostia este similara unei priviri defecte. Prostia e o forma de miopie epistemica iar prostul e visually impaired sau uneori orb de-a binelea. Exegeza lui este gresita. Vede stramb si interpreteaza gresit datele realitatii. Vede ca prin pacla niste umbre si e convins ca sunt oameni cand sunt in realitate copaci. Nu este de vina pentru neadevarurile privirii lui insa este de vina cand nu-si constientizeaza si accepta handicapul. Nu e de vina cand vede monstruos insa e de vina cand isi considera vederea integra, nealterata de cecitate. Cand isi lanseaza diagnoza in lume si o considera legitima, la paritate cu a celor cu vederea neafectata. Cand refuza sa-si corecteze reprezentarile gresite in urma confruntarii cu cineva care vede.

Teoretic vorbind ne putem inchipui o lume ideala in care prostia, oricat de dezolanta ocurenta ei, poate fi neutra si inofensiva. In care reprezentarile mioape nu au pretentii de legitimitate si nu intra in conflict cu celelalte. In care prostia si inteligenta sunt intr-un permanent deadlock, separate printr-un pact de neagresiune. In care prostul stie si accepta ca e defect. In realitate insa lucrurile nu stau asa. Pentru ca prostul nu sta niciodata in banca lui. In lumea reala prostul nu are niciodata indoieli si stie intotdeauna mai bine. Nu din prostie, pentru ca asta l-ar exonera si l-ar face inocent, ci din aroganta, din defect de caracter.

E adevarat ca prostul are un defect structural de supraevaluare (Dunning-Kruger effect), pentru care nu e responsabil, dar nici un prost nu e atat de prost cat sa nu stie, in relationarea cu cineva inteligent, ca e prost. Exista intotdeauna un moment de revelatie cand intelege ca oamenii nu au totusi crengi si ca imaginea returnata pe retina lui este inselatoare. Ca lentilele prin care vede realitatea sunt opace.

Comparatia cu vederea se opreste insa aici. Daca in lumea reala, vazatorii si nevazatorii pot trai in armonie este pentru ca nevazatorii isi accepta handicapul si nu isi impun reprezentarile realitatii ca fiind echivalente. Prostul e insa un miop in denial. Un orb pe autostrada, conducand pe contrasens. Un orb care refuza sa accepte ca are vederea defecta. Acesta este motivul pentru care nu exista prosti inocenti si inofensivi. Pentru ca nu prostia in sine este problema. Ci faptul ca prostul nu accepta ca e prost si ca expertiza lui este defectuoasa. Prostul nu de prostie e vinovat, ci de mandrie, de aroganta nejustificata. Iar mandria transforma miopia si prostia in violenta.