nolongerinbetween

Posts Tagged ‘closure

Rei.

Ultimele luni in Germania si le-a petrecut obsedat de o problema care devenise centrul existentei lui. Aparent insurmontabila. Cum sa scapi de niste junk stuff. Lucruri. Nimicuri. Maruntisuri care se strang in orice casa si de care te poti dispensa cu usurinta, fiind usor inlocuibile. Vesela. Baterii. Becuri. Servetele. Nasturi. Balamale. You name it. Dintr-un civism inflamat sau inghitit la pachet cu rigiditatea unei civilizatii nu vorbea despre nimic altceva. Nu se mai putea vedea acasa pentru ca avea niste cutii de care nu stia cum sa se descotoroseasca. Dilema rizibila dar proprie barbarilor moderni care suntem. Reificati. Coplesiti de obiecte. Ingropati in nimicuri. A avut mereu o relatie speciala cu obiectele. Cutiute. Sertare. Rafturi speciale. Cutii in cutii. Fiecare lucru pus la locul lui. Impachetat si pregatit pentru viitoarea utilizare. L-am invidiat mereu pentru grija cu care isi impacheta mezelurile. Daca ar fi sa fiu cinic, as spune ca am invidiat mai degraba mezelurile. Despre nefericirea de a nu te fi nascut un salam. Ca sa parodiem cioranian. M-ar fi iubit poate. El si lucrurile. Fata in fata. Legati pe viata printr-o dragoste de nedepasit. Epitom al unei civilizatii care si-a pierdut sufletul incercand legitim sa-si salvgardeze trupul. Saptamani in sir obsedat de cum sa-si regleze conturile cu niste obiecte, de cum sa le lase in urma asa cum trebuie. Responsabil. In exact pubelele menite. Culoarea potrivita. Destinatia potrivita. La gandul ca s-ar fi debarasat de ele aiurea avea spasme cosmaresti cu politisti care-l escorteaza la locul infamiei. Lichidarea trebuia sa fie plina de tandrete si in locuri special amenajate. Dupa ordalia obiectelor a urmat cea a inchiderii contului bancar. Alta tribulatie costisitoare despre cum sa inchei un capitol din trecutul tau on proper terms. Huh. Lectie dura invatata in Vestul asta pervers. Nu suntem liberi. Nu noi suntem in posesia lucrurilor. Ci invers. Cu un obiect, cand te saturi de el sau doresti sa te dispensezi de prezenta lui, stupoare, nu e asa simplu: dus la cimitirul obiectelor ne(mai)dorite si ingropat – pupat de ramas bun – despartit cordial prin intelegerea partilor. Nu. Trebuie sa le aratam iubirea care li se cuvine si sa ne despartim de ele prin ritualuri lungi si sofisticate. Dand masura a ceea ce au insemnat pentru noi. Fair enough.

Psyche.

Te-ai astepta, avand in vedere o atare grija induiosatoare fata de lucruri si stadiul lor terminal, sa existe un pandant, poate si mai riguros, in ceea ce priveste sufletele. Oamenii din viata lui. Ei bine da, exista si suflete ne(mai)dorite, pe care vrei sa le lasi in urma. Te-ai astepta la aceeasi grija febrila, aceleasi nopti nedormite despre cum sa faci sa le parasesti fara sa le ranesti. Cum sa le explici inexplicabilul. Cum sa le amortizezi picajul si sa le asiguri o aterizare cat mai smooth posibila. Cum sa le impachetezi in sertarul cu suflete reciclabile si nu de unica folosinta. Cum sa parasesti fara sa ranesti. Cum sa parasesti fara sa (in fapt) parasesti. Ei bine nu. Asteptarile noastre vor fi inselate. Nu exista nopti nedormite. Nu exista cosmaruri. Nu exista grija anxioasa.  Din nefericire pentru noi, nu suntem obiecte. Nu suntem demni de protocoalele sinuoase proprii obiectelor. Nu suntem salam vesela balamale. Un dispret suveran si un ridicat din umeri e suficient ca ritual de despartire. Intorsul spatelui si ingropatul de viu e suficient sa dea masura a ceea ce am insemnat pentru el. Descotorosirea de suflete nu e reglementata de lege, precum lucrurile, slava Domnului. Cand simti ca nu le mai vrei, le arunci fara sa te uiti inapoi la pubela de suflete. Galben. Verde. Albastru. Unul pentru sotie. Unul pentru iubit. Unul pentru propriul suflet. Aleluia.

past_dan_perjovschi

Sa traiesti 40 de ani si sa nu fi invatat cel mai elementar fapt – propriul obiectelor este ca pot fi inlocuite / propriul sufletelor este ca nu pot fi inlocuite… sa traiesti drama pierderii unui om, a ceva care-nu-se-mai-repeta si sa continui cu acelasi balans stramb spre greutatea lucrurilor … e nu lipsa de intelepciune, ceea ce ar putea fi scuzat ca intarziere, e semn de monstruos…

*******

“You don’t have a soul. You are a soul. You have a body. ” (CS Lewis)

*******

“Au trecut cateva zile tot cautand in sinea mea raul acesta mai mare. Ce putea fi mai rau decat sa fii vandut? Si, deodata, am gasit. Nu fuseseram vanduti. Daca am fi fost vanduti, am fi avut o valoare, adica valoarea a ceea ce se daduse pentru noi in schimb. Era mai rau. Fuseseram parasiti. Nu aveam valoare. Eram obiecte fara valoare.

(Adrian Oprescu – “Varul Alexandru si alte povestiri adevarate”)

2Dan Perjovschi 6

Advertisement
Tags:

sa fii parasit e deja un iad in sine. o suferinta limita care te invecineaza brusc cu des-fiintarea. sa fii parasit insa – fara sa ti se spuna – e ducerea dincolo de limita, e iadul dincolo de iad. ideea ca nu meriti nici macar atat cat sa ti se spuna ca esti left behind e covarsitoare. sa fii parasit, printr-o punere in discurs a finalului, e un fapt coplesitor dar datator de closure. sa fii parasit insa prin intoarcerea spatelui si prin absenta oricarei naratiuni e ca si cum esti ingropat de viu. ca si cum ai inversa ordinea fireasca a lucrurilor (i.e. constatarea si declararea decesului si apoi ingroparea). esti inca viu si te trezesti cu lopeti de pamant peste tine. intrandu-ti in gura, in nari, acoperindu-ti fata. nisip zgrunturos sfartecandu-ti retina . pamant salciu inecandu-ti strigatul. sus e indiferenta. unii incep chiar sa se simta mai bine cu ei insisi.  trauma ingroparii de viu,  nejelit,  fara impartasania unui ramas bun, fara ritualul petrecerii de catre cei vii dincolo, e de nedepasit. astepti in zadar mijirea unei closure care nu are cum sa vina. astepti la nesfarsit sfarsitul…

copil fiind nu era gand mai inspaimantator decat acela de a fi ingropat de viu. gand aproape inconceptibil, greu de dus pana la capat fara sa simti proximitatea nebuniei. spaima alimentata de babele satului, in suetele care aveau loc in fiecare noapte la raspantia ulitelor, povestind frenetic despre strigoi si varii epifanii dracesti. imaginea trezirii intr-un corset de lemn in care descoperi ca ai fost aruncat m-a insotit pana tarziu in viata adulta. destinul insa precum bine stim (mai ales cei care nu mai credem in el) are prostul obicei sa ne aduca in viata exact lucrurile de care ne temem cel mai mult. alas. de cand a plecat am visat de doua ori haul care cade peste mine. tonele de pamant care te reduc la tacere. mana care pipaie peretii de neinteles. intunericul dens. neintelegand ce este, la limita ce esti, cine esti. momentul teribil cand intelegi. inclestarea si scrasnitul dintilor. iadul. strigatul neomenesc in somn cautand trezirea.

poate parea nedrept si cinic, pentru ca nu vreau sa duc in derizoriu grozavia a ceea ce s-a intamplat. dar ii invidiez pe cei ingropati dupa datina. obiectivati de o multime de priviri. eu sunt ingropat si nici un chip nu ma priveste. nici o privire, nici o fata atintita spre mine. unul ingropat de vii. celalalt ingropat de viu. poate ca s-a facut, fie si macar putin, dreptate.

“There is a storm coming
And it is headed straight for our shore
Hold on to your heart
I’ve seen the signs before.”


Blogs I Follow

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.