nolongerinbetween

abuse #4

Posted on: October 9, 2012

tumblr_mdyb38Cqy81qknsu0o1_500 ed

Abuzul verbal. Noua marota a psihoterapiei familiale si de cuplu. Le-a trebuit o suta de ani sa descopere o forma de abuz veche de cand lumea, prezenta in ograda fiecarei familii. Denumire usor improprie, atata timp cat abuzul nu e exclusiv verbal, mare parte e de fapt non-verbal, insa e greu de gasit un cuvant care sa acopere bine violenta domestica alta decat cea fizica.

Ce il face terifiant ca abuz este ca e ignorat total de cel care performeaza abuzul. Spre deosebire de formele de abuz fizic, care sunt la vedere si care nu pot fi ocultate de agresor, abuzul verbal e subtil si se sustrage de obicei constiintei celui care abuzeaza. Un bataus stie / constientizeaza ca isi bate nevasta, doar ca isi auto-legitimeaza violenta. Un abuzator verbal insa (in sensul larg folosit de psihoterapie) nu va (re)cunoaste niciodata ca abuzeaza. Nu atat din negare cat din orbire si lipsa de discernamant psihologica.

Mediul abuzului verbal e inferenta. Iar calea regala spre el este sofismul, silogismul stramb si minciuna. Luati orice dezbatere publica in care apare C.V. Tudor sau Gigi Becali si ceea ce o sa va sara imediat in ochi e lipsa de consistenta logica a fiintei lor. Schilodirea onestitatii. Vor afirma orice si oricum, fara nici un fel de rigurozitate logica, intr-un amestec smintitor de adevaruri si minciuni, unele crase, unele inocente, unele cu intentie, unele fara intentie, jumatati de adevaruri, jumatati de minciuni, sofisme, paralogisme, argumente circulare, ridiculizari ale adversarilor, intimidari, imposturi, eschive, indignari, false indignari etc. In repertoriul lor poate intra orice, ca intr-un ghiveci de fiinta, atata timp cat dau impresia ca au dreptate. Pentru ei nu conteaza atat argumentul, cat sa nu lase garda jos si sa se vada cumva ca ar fi dovediti. Nu logica conteaza, ci psihologia. Nu-i poti infrange niciodata, pentru ca nu exista reguli cu ei. In disputele cu ei nu e posibil un quod erat demonstrandum.

Abuzul se naste din injustitia unui astfel de negot. De o parte incercarea de a respecta regulile jocului, de a avea niste repere fixe, de a te pastra in marginile adevarului si autenticitatii. De cealalta parte, nerespectarea regulilor jocului, repere fluide, inlocuirea regulilor jocului cu propriile reguli, minciuna si falsitatea. Un dialog in astfel de conditii este o impostura. Nu e despre adevar, este despre putere. Cand e vorba de politica si chestiuni publice e frustrant dar miza nu e atat de personala. Cand e vorba insa de o relatie in care pui suflet si in care incerci sa nu te falsifici, atunci folosirea constanta a unei astfel de inferente strambe de catre partenerul tau poate fi innebunitoare. Esti neputincios. N-ai nici un maner de care sa-l apuci pe celalalt. E ca si cum ai incerca sa prinzi un balon dupa ce mainile iti sunt bine sapunite. You simply can’t.

tumblr_mdfqkmZZpU1rzgx44o2_250

M-am intrebat, in relatia defuncta, pe masura ce formele de abuz emotional au devenit tot mai clare, care e sursa abuzului. Unde e localizat raul. In neputinta lui de a rationa cum trebuie? In lipsa de gandire articulata? E un deficit de intelegere? Cu siguranta nu. Radacinile abuzului nu sunt in modul de gandire, ci in perversiunea sufleteasca. In lipsa de caracter, nu in lipsa de intelegere. Argumentarile sunt frauduloase nu pentru ca ar fi incapabil sa rationeze corect, ci pentru ca e incapabil sa fie onest no matter what. Lipsa de onestitate intelectuala e doar o reflexie a lipsei de onestitate sufleteasca. Miza sufletului sau nu este niciodata onestitatea si autenticitatea, ci mandria, dominarea si salvarea aparentelor. Boala este mai degraba a inimii decat a mintii. Nu atat Aristotel si scolasticii trebuiesc frecventati asiduu, cat Hristos si duhovnicii…

Cine il cunoaste mi-ar putea reprosa ca o comparatie cu C.V. Tudor e improprie. Comparatia nu-i face cinste, evident. Eu nu incerc insa sa transfer tarele de la un personaj la altul. Mai mult, unii, cunoscandu-l,  ar contesta nu numai improprietatea comparatiei cat si adevarul ei. Cum sa fie asa cum il descriu? E imposibil. Ceea ce nu ma surprinde. In timp ce Adrian Paunescu era adulat in anii ’70 de catre toata lumea, prima lui sotie (Constanta Buzea) traia o viata de cosmar. In intimitatea casei lui, Adrian Paunescu era un tiran odios. “Pe infundate, fara martori, devine canalie.” Jurnalul Constantei Buzea publicat de Humanitas da masura duplicitatii personajului si a divortului total care poate exista intre figura noastra publica si cea privata. Cum se face atunci ca nu toti percep relationarile abuzive? Ei bine, exista un aspect obiectiv si unul subiectiv care trebuie mentionat in abuzul psihologic. Aspectul obiectiv este ca, din moment ce abuzul isi are cauza in defectul de fiinta al subiectului, al celui care abuzeaza, el se va manifesta (more or less) cu toata lumea. Gradele de abuz sunt insa diferite. Iar gradualitatea nu mai depinde atat de subiectul abuzului cat de obiectele lui. Acesta e aspectul subiectiv. Atata timp cat te lasi asimilat, absorbit, luat in posesie de celalalt, nu ai cum sa simti abuzul, sau prea putin. Un sclav nu are cum sa simta ca abuz servitutea si desconsideratia atasata unei comenzi, pentru ca e ceea ce se asteapta sa faca. Un stapan de sclavi nu simte ca abuzeaza when bossing around un sclav, pentru ca i se pare ca este conform statusului sau. Atata timp cat te lasi dominat si nu esti dispus sa-l contrariezi, abuzul e minimal. Abuzul creste numai pe masura ce ii opui rezistenta si-i chestionezi hegemonia. Rezistenta e combustibilul care alimenteaza abuzul. Metafora cu hidra care-si multiplica capetele si atrocitatea, pe masura ce-i tai un cap e ce-i drept facila insa adecvata. Daca esti o sotie submisiva, cu o incredere in tine erodata, cu impresia ca you are out of his league, indiferent ca e complet neadevarat, atunci posibilitatile sa trezesti “hidra“ si sa alimentezi abuzul sunt mici. Abuzul va exista oricum, insa nu va fi intetit. Pentru ca nu-i vei opune rezistenta si nu-i vei contesta suzeranitatea. Daca insa te vezi egal cu el si te lasi locuit de demnitatea fiintei, atunci n-ai cum sa nu percepi abuzul si n-ai cum sa nu-i opui rezistenta. Cu cat mai mare rezistenta si contrarierea cu atat mai mare intetirea abuzului. Cu cat mai mare neacceptarea vasalitatii cu atat mai adanca cufundarea in mâlul absurdului.

Este ceea ce a distrus in final relatia noastra. Pentru prima oara in viata lui a dat peste cineva care, desi cazut sub sarmul lui (incontestabil), nu i-a cumparat la pachet si fiinta in integralitatea ei. Parte din ea trebuie refutata pentru ca e defecta. Ceea ce pentru cineva cu un ego mai mare decat insasi marginile fiintei lui (ei bine, da, se poate si asa) e impardonabil. O stiu prea bine. Din proprie experienta. Traiesc, eu insumi, cu aceasta ispita in fiecare zi…

 draft_lens17547808module147635110photo_1295408758domestic_violence_abuse.j

***

”Haos permanent în odaia lui Adrian. Se răsteşte că nu-şi găseşte lucrurile, fie că i le pun la locul lor, fie că i le las pe unde şi le aruncă! Adoră să se răstească, să poruncească şi să fie slugărit. Ioana îi cară pantofii. Eu nu mă împac cu tratamentul şi nu mă supun. Grijile mele nu mi le ridică nimeni de pe umeri în caruselul obligaţiilor asumate. Îmi vine rău de oboseală. Sunt chiar vlăguită, şi asta mă sperie şi mă înstrăinează…”

”Nu revine asupra textelor decât atunci când le citeşte prietenilor, de la care aşteaptă extaz şi aplauze. Şi le primeşte! Nu suportă nici cea mai mică amendare. Ceva nu mi se pare în ordine. Se iluzionează că absolut orice scrie si spune e desăvârşit. Vrea să-şi adune poemele politice într-o carte cu care să devină temut…”

Îl acuz pe Adrian de meschinărie. Cred că i-ar plăcea să mă şi lovească, nu numai să mă nimicească din priviri. Recunosc, furioasă, că am început să mă tem de el, fizic sunt vulnerabilă, nu mai am resurse pentru refacere de la un scandal la altul. Uneori arată ca un nebun şi mă înfior. Cel mai tare m-am speriat când a încercat să mă convingă că mi-a dat în păstrare o sumă mare de bani. Poate că mă confunda cu altcineva, dar poate că a făcut teatru ca să se distreze. Ori poate că înnebunise pe moment? Aici, între patru pereţi, pe întuneric, n-am scăpare. Ma terorizeaza tenace pana incep sa plang. Plang de stupoare, de neputinta, de disperare. Pe înfundate, fără martori, devine canalie. ”

“Imi cauta cearta din fleacuri. Imi tine socoteala cum imi cheltueisc colaborarile. Se uita in farfuriile noastre si compara bucatelele. Raman consternata, ametita. Diabolic, ma urmareste, vrand sa cedez, sa izbucnesc sub teroare. Viseaza sa tremur de frica, sa ma vada distrusa. Decade moral pana la desfigurare. De multa vreme nu-l mai insotesc in escapade nocturne cu prietenii. Evit pe cat pot programul impreuna si dresajul penibil, ridicol daca n-ar fi si crancen. 

Ambitia de a fi lider de grup il munceste, dar inca nu-i iese. Oricata galagie face, tot altii ies mai talentati, mai cultivati, mai boemi, mai liberi. Inteligenta lui, sclipitoare, nu are clasa. Reuseste prin energie, cantitate, exces. Lacom si avid sa parvina. Isi simte valoarea, superioritatea, dar e superficial totusi, posesiv, violent si gelos. Discernamantul lui e cel mai usor de tocit cu lingusiri. Ai mei s-au dumirit ca lucrurile aluneca spre prapastie. El se plange si nu admite ca si eu as avea de ce sa ma plang. Divortul, spre uimirea celor care au apucat sa vada in noi doi perechea exemplara, familia implinita…

Teroarea din copilarie, cu tata, se repeta la alt nivel. In realitate nu ma surprinde maniera. Tratamentul ma gaseste cu temele facute. Dar unde e consolarea? Complexati amandoi, frustrati si ei in copilaria lor, si la tinerete in cautare de victime pe care sa le mutileze psihic, asupra carora sa-si exercite instinctul puterii. In tata zace si astazi un lup singuratic, un timid cu surasul pe buze si cu dintii stransi.”

”Câteva luni după naşterea Ioanei, stând noi de vorbă, încercam să-l asigur că următorul nostru prunc o să fie băiatul pe care şi-l doreşte. Dar îi scapă o remarcă aiuritoare, că lui i se vor naşte numai fete. Cum aşa? Şi fără să-i pese de efect, mi se spovedeşte cu orgoliu că este tată şi la altă casă. Că o nebună îndrăgostită de el, femeie măritată, i-ar fi născut gemene. – Eşti convins că sunt ale tale? – îi spun. – Vrei să le vezi? – îmi răspunde. Îmi aranjează o întrevedere cu mama fetiţelor. Îmi scrie adresa şi până seara mă trezesc, ca teleghidată, sunând la uşa unui imobil, undeva, în zona Amzei. Îmi deschide o blondă nisipie care mă pilotează în tăcere catre un pătuţ dublu cu grilaj, în care copilele îşi zbăteau bucuroase mânuţele şi genunchii, între păpuşi şi sumedenie de jucării într-un aranjament ostentativ. Este mai scundă decât mine, transpiră cuprinsă de un tremur abia perceptibil. Nu spune mare lucru, instruită probabil de el la telefon. Nu se aşteptase, deduc, să mă vadă atât de calmă. Eram edificată. Casa mirosea a lapte şi a vanilie, ca şi la noi. Fetele – copii identice ale Ioanei mele. Eu nascusem în iunie, ea în septembrie. Adrian reuşise performanţa de a trăi liniştit, pendulând fără istov între două femei însărcinate, una mai naivă decât alta, nevasta şi amanta, alăptându-i pruncii dolofani. Orgoliul ma impiedica sa evaluez corect situatia, penibilul, pericolul, avaria. Rănită, minţită, nu mă văd in stare sa-l iert. Avusese tupeul sa-mi atraga atentia ca femeia e schizofrenica, deci sa ma astept la cine stie ce reactie. Cum probabil ca si pe ea o pusese in garda ca as fi dusa cu pluta. Pe ea n-o condamn. Himerele ei, iluziile ei sunt ca şi fireşti, ca şi ale mele oarecum. Dar pe el nu-l absolv de vinovăţie. Instantaneu amestec de stupoare si greata. Il integrez in tagma celor ce sacrifica pentru fleacuri sfintenia celuilalt…”

“Suntem impreuna de opt ani. Anii euforici au fost primii patru. Cand ne-am casatorit oficial, fuseseram amandoi temerari in saracia noastra. Credeam ca starea aceasta de solidaritate leaga oamenii fara sa-i salbaticeasca pe dinauntru. Schimbarea s-a produs relativ lent, cu oscilatii si reveniri, alunecand semet catre raul de proportii de acum. A fost o nebunie sa ma las ocrotita de un copil plin de demoni in crestere, de o fiinta anarhica si nedisciplinata. Grabit sa invinga, nu conteaza prin ce mijloace. Sa ma ocroteasca spre a ma supune. Sa-i raman in permanenta la indemana, ca o prada pe care sa nu o extermine fizic. Grabit sa parvina, sa-i copleseasca pe naivii investitori de suflet printre care ma numaram. M-am tot gandit in acesti ani ca la temelia comportamentului sau sunt complexe nerezolvate la timp. Si viata noastra a devenit o bizarerie, un ghem de lana cu molii – minciuna ce se complica si din vina mea, pana astazi, intr-o criza crancena, intr-un nesfarsit razboi fara invingatori… “

“Omul care minte este in stare de orice ticalosenie. Minciuna e semnul unei dezordini interioare, este o infirmitate morala. “

“Imi place o curea de piele lata, cu catarama, si-l rog sa mi-o cumpere. I se pare deplasata cererea mea. Se infurie si ca pedeapsa ma abandoneaza in mijlocul Parisului. M-am pomenit singura, speriata ca nu stiu sa ma intorc la hotel. Am ramas un timp locului, stupefiata ca se-ndura sa-mi faca asa ceva. L-am asteptat sa reapara, sa se intoarca. M-am uitat o vreme de jur imprejur, pana am inteles ca-si face jocul lui preferat, sa ma chinuie, ca spaima mea il binedispune, il face sa se simta puternic, il distreaza. Aproape de hotel, imi apare cumva din fata, razand ca un elefant. Ma urmarise ce fac. De la o taraba colorata de pe trotuar, imi cumpara (fara sa mi-o mai doresc) cureaua cu pricina si mi-o inghesuie in poseta. Mutismul meu dupa aceasta dovada de sadism il infurie. Ma toaca marunt. Fie! Omul nu mai merita increderea mea si mutismul la relele tratamente e singura mea putere, sa nu ma dezagreg, sa nu mi se arda filamentele.

Ma abordeaza cu o blandete care nu vesteste nimic bun. Ma invinovateste, se da victima. Ca, daca nu-l provocam, nici el nu m-ar fi lasat sa ma chinui. Asa sa fie oare? Trisor. Trucuri de demon satisfacut. Demnitatea mi se naruie. Mi se face greata. Tac. Cine stie ce lucruri anapoda i-as spune la nervi. “Tu nu ma intelegi. Sunt vinovat, recunosc, dar mie imi place sa fiu razgaiat. Sunt ticalos, dar si tu ma provoci…”. Ma feresc sa alunec pe dara perfidiei lui. Ma ia cu binisorul ca sa ma scoata din mutenie si sa ma infranga la loc deschis. Ceva fumega in mecanismul mintii lui. Nebunia asta ma uzeaza, ma imbolnaveste. M-a obosit cat pentru saptezeci de vieti. “

”Trăiesc lângă un disperat plin de nervi. La început nu era aşa. Nu ştiu dacă ce acumulez acum voi putea ierta, ori va veni un timp mai bun, şi altfel gestionat, în care să pot uita întâmplările degradante şi expresiile dure. Impetuos ocrotitor, vorbindu-mi pe toate tonurile, mai mult decât pot eu suporta, retezându-mi sistematic aripile cu aerul că mă îndrumă, mă înfundă într-o mizerie permanentă în care nu-mi convine să-mi las memoria trează, să înregistrez şi să rememorez.”

“Prinsa in artificial si in fals. Temperamentul lui torential, caracterul in stricare lenta, anormalitatea in manifestari tenace – le primesc intr-o amorteala si intr-o somnolenta acutizate in crize amarnice de fiere. Nu mai am puterea sa ma simt jignita atunci cand ma jigneste. Ma imbolnavesc instantaneu. O stare de confuzie se perpetueaza intre noi si nu mai am energia s-o limpezesc, sa mi-o explic sau sa renunt eroic la tot, urlandu-mi revolta si resentimentele, acceptand dezastrul, anomalia spectacolului abuziv. In fiecare ceas exasperarea trebuie diulata, topita, depasita prin efort de vointa… “

(Constanţa Buzea – ”Creştetul Gheţarului”, jurnal 1969-1971)

532357_384349934980256_2129033497_n2

Advertisement

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Blogs I Follow

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.

literatura e efortul inepuizabil de a transforma viaţa în ceva real

The priest: Aren't you afraid of hell? J. Kerouac: No, no. I'm more concerned with heaven.

%d bloggers like this: